luni, 3 aprilie 2017



Scriitorul zilei: Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 1956
Imagini pentru damian stănoiu imagini
Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la M-rea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la M-rea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la M-rea Cernica; îl găsim slujind la M-rea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.
De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaş an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.
Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de împlinit, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre râvnă şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. Iar în fapt ne dăm seama că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă  adesea forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.
 Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze, să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în sens profund.
Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932
 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

Din  Ion Lazu: Intruşii. odiseea plăcilor memoriale
4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 
Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!



Alţi scriitori:
Ion Pop, m. 1905
Neagu Udroiu, n. 1940
Florentin Popescu, n. 1945


Poezia zilei: Florentin Popescu, la Aniversara 70
 (n. 3 aprilie 1945)

Imagini pentru florentin popescu imagini Imagini pentru florentin popescu imagini
 Imagini pentru florentin popescu imaginiImagini pentru florentin popescu imagini  Imagini pentru florentin popescu imagini  Imagini pentru florentin popescu imagini

Grifonul

Clipa mea sub formă de inimă
neliniştită, adâncă
îmi adastă-ntre gene
şi vine grifonul
şi mi-o mănâncă;
suie din piatră şi stâncă
cireşul cu gânduri
şi vine grifonul
şi mi-l mănâncă;
peşti de argint şi de aur
fulgeră-n râul din mine
ca o iubire, ca o patimă-adâncă
ori ca un dor de albastru
şi vine grifonul
şi le mănâncă.
Singur, de tăcere-argintat
strig, copac singuratic sub lună:
Grifonule, fugi şi nu mă mânca!
dar numai ecoul
târziu îmi răspunde:
Grifonul, grifonul e-n inima ta!



ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)


şi se face c-ascultăm în vise
trist şi dureros şi mustrător
cum e goana mânjilor ucisă,
cum ne ceartă caii-n graiul lor

fii de iarbă, singuri în cetate
pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii
şi se face că-i gonim pe înserate
şi se face că sunt caii vii

sunet lung ne lunecă prin sânge
- tropotul şi coamele-n alai
şi se face că pământul plânge
într-un dor nepotolit de cai

şi se face, se mai face că-n cetate
adăstând câmpiile cât zarea
dau năvală-n noi ca o dreptate
caii dăruindu-ne iertarea   

Ion Lazu: Al șaptelea Colocviu anual de Critică: Maiorescu și maiorescianismul, II


II. S-a trecut la susținerea lucrărilor științifice.
Mai întâi dna prof. univ. Mihaela Irimia, care și data trecută ne impresionase cu prelegerea sa, susținută cu cele mai moderne mijloace utilizate în universități, deci cu proiecții pe un imens ecran alb; de data asta, tema aleasă se pretează cu deosebire stilului amintit: ”Salonul literar în modernitatea clasică: doamnele, romanul, sensibilitatea”. Prima desfășurare de amploare a fenomenului respectiv se localizează în Anglia ultimelor decenii ale secolului XVII; (prima bibliotecă de împrumut ființa din 1747!); era o societate cu largi preocupări culturale, existau saloane de lecturi și discuții aplicate, pe anumite texte și teme; de asemeni biblioteci publice și secții de împrumut. Ne impresionează imaginile cu imense biblioteci, înțesate de rafturi pline cu cărți, toate legate, de diferite mărimi, ordonate conform modului de utilizare, la îndemână fiind plasate categoriile de cărți mai des solicitate; pe rafturile de jos, cărțile masive, greu de manevrat, pe rafturile de la mare înălțime, cărțile mai puțin solicitate. În Anglia, romanul, forma literară cea mai deschisă, care putea să treacă și drept frivol (romanț etc.), și-a păstrat numele de novel, anume spre a marca noutatea abordărilor prozastice.
 Cărțile erau editate în cele mai diferite forme și mărimi: in folio, cuarto, octavo, duodecima (cele mai mici, ușor manevrabile de doamne, care le puteau ascunde în decolteu…) (Păcatul nemărturisit?). Deși ni se spune că salonul literar era precumpănitor o preocupare masculină, ni se prezintă numeroase imagini, toate de mar e eleganță, cu doamne la mare ștaif, crinoline, malacovuri etc., conform cu moda vremii (se înțelege, totul la nivel de grafică, tablouri etc., căci suntem departe de utilizarea aparatului fotografic). Cartea, ni se spune, ziarul apărut la prima oră a dimineții, fie și în orașele cele mai îndepărtate, cafeaua – aceste trei elemente intrau în ecuația fiecărei zile a acestor biblioteci de împrumut. Impresionant faptul în sine că de-a lungul țărmurilor Angliei, în orașele porturi, deci cu mai ridicat aflux de persoane străine locului, funcționau impozante săli de lectură și de împrumut, dotate cu imense biblioteci, care desigur, în extrasezon, rămâneau pe loc, chiar dacă locațiile respective primeau alte utilizări.  Pe ecran se derulează alte și alte imagini, ele impresionează, stârnesc admirație și… regretul că la noi lucrurile erau mult rămase în urmă. Dar ni se transmite fără greș ideea că bibliotecile publice, secțiile de împrumut, saloanele literare, rolul neașteptat de activ al doamnelor în viața societății culte reprezentau un serios pas înainte în ceea ce a însemnat rolul cărții în progresul societății moderne. Ce vremuri, la 1770, în vechea/noua Anglie!
Din sală, intervine istoricul literar Nicolae Scurtu, ca pentru a contrabalansa ascendentul englez: Nicolae Petrașcu, fratele pictorului, a editat un studiu: Icoane de lumină, în 4 volume, despre starea și eficiența saloanelor literare din Iași și București. Ni se mai spune. Eugen Lovinescu a scris despre Titu Maiorescu și Convorbiri literare la insistența lui Ioan Petrovici, care i-a facilitat și publicarea tomurilor respective. De reținut. (Este același IP care a inițiat ridicarea celor 12 statui de scriitori din Rotonda grădinii Cișmigiu, la an 1943, în plin război. Însă, ne convingem o dată în plus, cultura este factorul de continuitate, într-o istorie a discontinuităților.)
Adrian Lesenciuc, despre ”Critica literară, între adevărurile culturii și cele ale generațiilor. O lecție junimistă uitată”. TM aduce în cultura română  și pune la lucru primul aparat critic. Într-un studiu al său, G. Dimisianu constată că a existat o primă etapă,a criticii generale (de tip sociologic) și o a doua de critică aplicată, iar între ele o trecere graduală. În stadiul actual, al comunicării pe Internet, criticul literar musai să se întoarcă  la reperele generațiilor anterioare, pentru a construi o nouă paradigmă. Nu devii critic literar din prima, sunt necesare lecturi de ani și ani, din clasicii criticii, o nouă generație de critici s-ar constitui cu actanți de 30-35 de ani, opinează vorbitorul. Cum nu se poate constitui o nouă generație critică pe criterii ideologice, cum propune un tânăr critic român.  I se pare semnificativ că Eugen Lovinescu detectase la autorul Formelor fără fond rudimente ale sincronismului. G. Dimisianu vorbește de ”un vis al inteligenței libere”. Acum nu lipsa valorilor e gravă, ci e gravă lipsa unui criteriu, a unui nou canon.
Aureliu Goci, se prezintă cu un text despre ”Discursul critic, societatea textului și civilizația comentariului. Dominanta maioresciană și exercițiul exegetic”, dar ne citește doar de la pagina a treia, constatând că azi nu mai avem o mare poezie, nici o mare proză, în schimb avem multă critică. Or, toți criticii sunt maiorescieni.  Constată că judecățile negative ale lui TM nu au fost răsturnate nici până azi. Observă că TM a polemizat mereu cu Macedonschi, însă nu s-a pronunțat explicit despre poezia acestuia. În schimb s-a exprimat în privința mai tânărului Goga. Crede că negarea lui Maiorescu în perioada obscurantismului comunist va fi dată uitării. Nimeni nu s-ar declara antimaiorescian, deși unii poate s-ar ralia gherismului?

TM nu merge în interiorul operei, ci o privește ca pe un tablou sau o statuie, emițând o părere generală, o perspectivă de la distanță, fără multe nuanțe. Pe de altă parte, este exhaustiv în abordările sale.
A avut observații la Eminescu, Caragiale, Slavici, încă necontrazise în fondul lor.
Daniel Cristea Enache: ”De la TM la N. Manolescu: autonomia esteticului”. De o sută de ani, opera lui TM e mereu în discuție. Autonomia esteticului, instituită de Maiorescu a fost apoi acroșată de fascism, apoi de comunism. Or, reacția firească a autorilor de vocație a fost de refuz, ei fac invers.  Eugen Lovinescu și-a scris cărțile despre TM și Convorbiri literare într-o vreme de ascensiune a extremismului naționalist la noi. Anii, 40-41, în anii ce au urmat aceste cărți n-ar fi putut să mai apară.
Contactul lui TM cu cultura europeană a determinat atitudinea lui critică; spre bătrânețe nu-l mai deranjau în aceeași măsură abordările dinspre socialism, nici cele semănătoriste. Conștiința de sine a unei literaturi  e dată de critica ei. TM, Eugen Lovinescu și N. Manolescu sunt critici de direcție. Eugen Lovinescu nu e referă la Ion ca roman cu temă rurală, prin diferență de romanul citadin.  Arghezi îi scrie lui Lovinescu grav bolnav, afirmând că un critic literar rămâne critic și pe spatul de spital.
Din sală, N. Manolescu intervine, precizând: înainte de TM care a instituit actul critic în cultură, la noi exista deja o mare literatură, cea romantică; acești autori aveau ei înșiși spirit critic.
Continuă DCE: Critica de direcție, arată Virgil Nemoianu,  este a celor de felul lui NM, care în cronicile sale din Rom. Lit. nu a făcut rabat de calitate. Răspunde NM: Nu a fost ușor; dacă era ușor, ar fi făcut-o toată lumea!
Tot din sală, Iulian B. notifică: Există și un paralelism biografic între TM și NM, acesta din urmă a înființat el însuși un partid politic, cu deosebirea că TM s-a implicat în politica parlamentară, pe când NM s-a repliat în literatură.
Angelo Mitchievici (”Maiorescu și antimaoirescu: radiografia unei confruntări”), despre pledoaria lui Manolescu pentru întoarcerea la Maiorescu, despre actualitatea acestuia. Un contemporan se defazează ca să poată privi epoca sa;  el privește partea întunecată din epoca sa, nu lumina ei, ca să o corijeze. Se va concentra asupra a trei momente din postumitatea lui Maiorescu: studiile lui Lovinescu, ”Contradicția..” de Manolescu  și textul din 2007 al lui HR Patapievici despre Formele fără fond și beția de cuvinte. Într-o perioadă nebuloasă a istoriei noastre, la finele anilor 40, Lovinescu alege să aducă în fața contemporanilor săi, ca antidot, opera de construcție culturală a lui TM. Apoi, în perioada de ușoară relaxare ideologică de la finele anilor 60, NM scoate cartea sa, care în acel moment era o deschidere extraordinară. Lovinescu spusese deja: personalitatea lui TM e mai importantă decât opera sa critică. Același lucru îl acreditează și Manolescu. Se depășise perioada obscurantistă, de discreditare a lui Maiorescu, vreme în care Camil Petrescu scrie piesa ”Caragiale și epoca lui”, o scriere abominabilă, de fapt text prelucrat de o întreagă echipă de culturnici…  Relevanța demersului maiorescian se referă la  spațiul cultural și totodată la cel public. E necesară această reverberație a culturalului în spațiul public, asta trebuie să facă deci critica literară. Spiritualul să reverbereze în public.
Va urma


Ana Dobre, Aureliu Goci

N. Constantinescu, N. Georgescu


Vasile Spiridon, Radu Voinescu

Gabriel Dimisianu


N. Constantinescu


N. Georgescu