duminică, 2 aprilie 2017



Scriitorul zilei: Matilda Cugler-Ponin. 2 aprilie 1851- d. 1931
Imagini pentru matilda cugler poni imagini
 
Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care îl mai pomenim 
când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea de la Junimea, dar mai ales 
când se  fac referiri nu neapărat academice la îndrăgostirile savantului  A.D. Xenopol şi ale 
lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită cu un  Burlă, iar după un timp cu savantul Petru Poni, 
chimist, profesor  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă  nu i-a fost de 
ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele româneşti. 
Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, adresându-se unor 
cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poezii  
clasate, aparţinând istoriei literare.  Citite acum, se observă mai clar faptul că sentimentul, 
oricât de onest sau chiar  puternic, nu face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie 
lingvistică pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

 
Alţi scriitori:
Lucian Dumitrescu, n. 1923
Ion Gheorghiţă, n. 1939
 
  
 Poezia zilei, Matilda Cugler/Poni
 
  Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
 
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
 
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.
 
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 
Cât e de uitătoare inima omenească... 
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 
 
1873


Ion Lazu: Anul Titu Maiorescu.
Al 7-lea colocviu de Critică. Maiorescianusmul - o fenomenologie
a interpretării operei literare.

Mă trezesc cu noaptea-n cap, deci am timp să-mi fac zilnicul blog de scriitor. De data asta postez despre doi poeți ardeleni, Octavian Goga și Gh. Pituț. Și pornesc relaxat spre Sala Calderon, știindu-mă în avans. La intrare mi se spune că sunt primul venit. Deh!, bucureștean, pe când destui participanți vor sosi din provincie, nu? Urc la mansardă, acolo deja instalate toate aparatele pentru proiecții, audiție, filtrul de apă, cafetiera etc. Mă mișc de acolo-acolo, dar de fapt mă pregătesc eu însumi, ordonându-mi în minte impresiile la lectură din Istoria lui Călinescu – articolul despre Junimea și Maiorescu, un capitol supraîncărcat cu ilustrații de epocă, însă spre marea mea mirare un text scris încâlcit, prolix și cu mefiență în ce-l privește pe TM; și apoi capitolul respectiv din Istoria critică de N. Manolescu, pe care îl citisem târziu în noapte, acesta magistral alcătuit, limpede, punând toate accentele ca să înțelegi just situația din cultura română la începutul domniei lui Carol I, după ce pașoptiștii dăduseră tot ce s-a putut la acea vreme. Maiorescu, proaspăt revenit din străinătate, după studii briante la Viena și doctorate strălucite la Berlin, simte alarmantul decalaj față de starea culturală din vest și se mobilizează integral pentru a urni lucrurile din loc, mai ales pentru a le pune pe direcția optimă. Creația devenise un lucru aproape firesc, într-o lume ca a noastră, încă dependentă de dominația turcească dar care se ridică la civilizație, însă abia instituirea rigorii critice pune ordine în lucruri, organizează și direcționează eforturile creative. Instituirea primului canon! Cu alți câțiva militanți culturali, 5 sau 6 boiernași, însă toți cu doctorate în vest!, toți foarte tineri, între 20 și 30 de ani, TM inițiază Societatea Junimea, cu întâlniri periodice, iar peste câțiva ani și revista lunară Convorbiri literare, devenită imediat un reper în viața culturală-literară a Principatelor Unite. Cam asta a făcut, cu bun temei, Titu Maiorescu, care s-a implicat simultan în viața universitară, publică și politică a vremii, la cel mai înalt nivel, mereu propunând ceva nou, mereu protestând la ”formele fără fond”, mereu ajungând la vârf și iute demisionând, în mod demonstrativ și fără echivoc. În totul, un om al înnoirilor, al racordării românilor la exigențele lumii civilizate. Câtă putere sufletească la acest om cu minte scăpărătore, cu un orgoliu nemăsurat și, lucru foarte rar, cu dorința expresă de a se implica în toate problemele vremii sale! Iar de fapt, un om providențial pentru devenirea noastră istorică (politică, socială, culturală). Și a trecut un secol și mai bine de la lucrarea fără egal a maiorescului, cum bine se știe. Dar ce se înțelege azi în critica literară prin Maiorescianismul ca atare? Sunt foarte curios, ca neofit într-ale istoriei literare.
Se adună combatanții Colocviului, apare însuși Nicolae Manolescu, urcând voinicește scările celor două etaje, supra-înalte, ca ale caselor de la începutul celuilalt veac. Radu Voinescu, stăpân pe situație, cu sala plină de combatanți (cu sacii în căruță), deschide colocviul, mulțumește d-nei directoare Elena Scurtu, amabila amfitrioană a acestor reuniuni din ultimii vreo 5 ani, de fiecare dată în zilele libere, anume pentru lejera desfășurare de forțe (critice). Este invitat să vorbească acad. Nicolae Manolescu, cel care i-a sugerat lui RV  tema colocviului, în acest an comemorativ TM, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea sa în eternitatea culturii române. Ne amintește de cartea lui NM (care știe totul despre Maiorescu și ceva în plus) Contradicția lui Maiorescu, o carte excepțională, emblematică, apărută la finele proletcultismului, practic deschizând o nouă pagină în istoria criticii noastre: stil, îndrăzneală, tumult ideatic și finețe în analiza critică. Profesorul NM ne ține o prelegere foarte bine articulată despre contextul socio-cultural, eminamente boieresc, iluminist și romantic-generos, suficient sieși, (iar în fapt nu lipsit de bune realizări scripturale, pe care istoria literară nu are de ce să le ignore, ba dimpotrivă!), în care se produce momentul Junimea. Lucrurile se uită, ne preocupăm de ale zilei (tot mai dependenți de Internet, care înseamnă informare, iar nicidecum cunoaștere...) și există marele pericol să alunecăm în neant, dacă nu avem repere ferme în trecut, la care să ne raportăm, o temelie trainică pe care să ne edificăm eforturile creative. Atunci, în anii 60, după ce TM fusese blamat în fel și chip, un articol al lui Liviu Rusu, apărut în 1963 în Viața românească și spărgând blocada culturală-ideologică, i-a stârnit interesul pentru cercetarea cazului Junimea-Titu Maiorescu. Reacțiile de moment împotriva lui Liviu Rusu au fost de extremă vehemență, deci răspunzând cu promptitudine comenzii sociale, nu?; de tristă amintire ar fi articolul ”Adio, domnule Maiorescu!”, de Georgeta Horodincă (NM nu-i pronunță numele), dar și articolele unor Tertulian, Vitner, inclusiv G. Călinescu, acesta atacând ca la comandă imaginea lui Maiorescu, ”o mare minte mediocră”; autorul Istoriei critice nu prea înțelege nici astăzi de ce Călinescu nu-l agrea pe TM, chiar ecunoscându-i marile merite (în Istoria sa, nemaieditată sub comuniști, negată acum chiar prin reacția jalnică a divinului critic). Începe scrierea Contradicției după 2-3 ani, sfătuindu-se cu Paul Georgescu, el însiși critic literar cu multe compromisuri, dar care a dat apoi lucruri de primă mână. NM citește monografia în două volume a lui Lovinescu, din 1940, o lucrare oarecum didacticistă, și celelalte câteva volume despre junimiști și Convorbiri literare; va pune cărții sale un motto din Lovinescu (paragraful ”o luăm mereu de la capăt”. deci în cultură suntem mereu pe tărâmul Meșterului Manole). La sfârșitul anilor patruzeci, când extremismele se acutizau în Europa dar și la noi, Lovinescu îl scoate în față pe TM,  un prototip al achilibrului în acțiune, un model pentru cultură și viața publică. Nm fusese impresionat de faptul că junimiștii erau foarte tineri, chiar precoci, dar precoci fuseseră și pașoptiștii, un exemplu ar fi Alecsandri, care a bătut Europa spre a progăti terenul acelei duble alegeri a lui Cuza.Însă Europa occidentală nu ne-a prea sprijinit, cum nu avea să o facă nici în anii Războiului de independență...
Lucrarea i-a fost respinsă în prima fază, deoarece încercase o psihanalizare a personalității lui TM, deci reproșul lui Liviu Rusu era parțial îndreptățit. Autorul însuși se dezice, măcar parțial, de aserțiunile din Contradicția..., fapt ce de altfel ar reieși din lectura Istoriei critice. Conducătorul lucrării, Șerban Cioculescu, în comisie Liviu Rusu și Al. Dima. NM a cercetat Însemnările zilnice ale tânărului TM, scrise la început cu litere gotice, norocul a făcut să cunoască acea grafie! Pe atunci se scria cu cerneală violetă, nu albastră, nu neagră; cu acel fel de cerneală sunt scrise epistolele bunicului său către bunica, înainte de a se căsători...
Or, romantismul  trebuia abandonat, iar mersul în continuare al literaturii nu era posibil fără instituirea spiritului critic, fără accent pe valoarea intrinsecă a operei scrise, iar nu pe bunele intenții; e necesară selecția, ierarhizarea valorilor, TM are rol reprezentativ și simbolic. Acel canon al lui TM a rămas valabil până în Interbelic. După studiile lovinesciene a venit războiul, apoi comunismul; iar reintrarea în arenă a lui Maiorescu s-a făcut cu greu, până la această nouă strălucire. Este Anul Maiorescu. NM speră că vor fi și alte acțiuni care să-l mențină îi prim-planul vieții culturale; să i se dea lui Maiorescu toată prețuirea meritată.

Va urma





Radu Voinescu

Radu Voinescu, N. Manolescu, Elena Scurtu

N. Manolescu





Adrian Lesenciuc

Aureliu Goci

Angelo Mitchievici