duminică, 5 martie 2017




5 martie: Hortensia Papadat-Bengescu,  n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955
Fiică a unui ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani:  Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.
Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în  Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele  Fecioarele despletite, 1926,  Concert din muzică de Bach, 1927,  Desenuri tragice, 1927,  Drumul ascuns, 1932,  Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei,  salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va fi descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit.

Citiţi mai mult:  http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-

Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.
 8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui  şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.
Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.
Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.
Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit.
Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.
Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc.
Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu."

***
Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor...


Alți scriitori:
Barabu  Solacolu, n. 5 martie 1897- d.30 oct. 1976
Radu Stanca, n. 5 martie 1920- d. 26 dec. 1962