vineri, 24 februarie 2017




24 febriarie: Ovidiu Cotruş, n. 24 februarie 1925 - d 12 septembrie 1977
Nepot al poetului de răsunet Aron Cotruş, şi-a început liceul la Oradea şi l-a încheiat la Moise Nicoară din Arad; filologia la Cluj şi debutul poetic, sub pseudonim: Ovidiu Sabin, la Cercul literar de la Sibiu, prieten de-o viaţă cu Ştefan Augustin Doinaş.  Dar mai întâi se manifestase, la doar 17 ani, în critică literară şi exegetică pe teme filosofice, estetice, literare. De o inteligenţă subtilă, pe cât de cuprinzătoare, beneficiar al unei biblioteci imense, selecte, cea a unchiului său Ovidiu Cotruş, în casa căruia locuia, într-un Arad cu eclatante tradiţii culturale dar şi politice, căci aici se militase pentru Unirea din 1918; se făcuse remarcat în paginile revistei Tribuna Română, chiar de la primul ei număr, septembrie 1943, unde semna alături de Ştefan Augustin Doinaş, dar şi de Victor Eftimiu.
În 1950, la doar 24 de ani, este condamnat politic şi face 14 ani de detenţie, eliberat în 1964. Din 1965 devine redactor la revista orădeană Familia. A murit la numai 51 de ani, suferind de ficat, boală atroce, contractată în închisoare. Şi ca nedreptatea să fie dusă până la capăt, cum numai în comunism, poetul, traducătorul, criticul literar nu a apucat să vadă tipărită niciuna dintre cărţile sale. Postum, în 1977, Ştefan Augustin Doinaş a izbutit să publice unul dintre volumele sale de exegeză: Opera lui Mateiu I.Caragiale, apoi şi altele (manuscrise păstrate de credincioasa-i soţie): Meditaţii critice, 1983, pe care Doinaş a şi prefaţat-o; Dialoguri, 1990, cu prefaţă de Cornel Ungureanu; Titu Maiorescu şi cultura românească, 2000.
Trebuie menţionat faptul că în închisoare a memorat poeziile lui Radu Gyr, pe care apoi le-a transcris în cîteva volume. Fie numai şi acest fapt excepţional (memoria sa prodigioasă dar şi iubirea sa de poezie, l-au ajutat într-aceasta; iar despre poezia lui Radu Gyr adolescentul de 17 ani scrisese chiar la debutul său critic!!! - iată unul dintre noroacele mult urgisitei noastre literaturi române...), îi asigură în postumitate recunoştinţa noastră emoţionată.
Nu l-am cunoscut personal, deşi nu este exclus să-l fi zărit în redacţia Familia de la Oradea, unde (venind de la Pocola-Beiuş, sediul meu de campanie geologică în 1968) am intrat o dată sau de două ori, revăzându-mă cu Alexandru Andriţoiu, căruia îi fusesem prezentat de Ludovic Antal, în Bucureşti şi cu dramaturgul Mircea Bradu, cunoscut şi acela mie dintr-o vacanţă studenţească la Costineşti. Mi-a fost prezentat, de nu mă înşeală memoria, graficianul Eduard Pamfil, om ca de pe altă lume, de-o extremă delicateţe: înalt, slab, ochelarist, cu păr negru ondulat. (Să nu se creadă că în aceste împrejurări favorabile aş fi publicat ceva la Familia, în speţă poezii, căci pe-atunci altceva nu prezentam la redacţii, în astfel de împrejurări. O poezie mi-a apărut totuşi în ziarul local, cu bunăvoinţa poetului Teodor Crişan.).
Citeşte mai mult:  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8485
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Cotru%C8%99


Poezia zilei: Horia Bădescu, n. 24 02 1943

*
Şi dintr-odată
mai puţină e ziua
şi nici nu ştii cum scade
lumina,
cum de sine însăşi
în sine
se leapădă,
şi dintr-odată îl vezi la capătul
lucrurilor,
care acum
capăt al trupului tău se aşează,
cum şterge memoria umbrei
de care ţi se spijină viaţa
cu întunericul lui absolut.
*
Dintr-un altcândva
care fusese acum
mai înainte de-a fi ceea ce nu mai este;
şi totuşi
viaţa ta,
meningele pe care Dumnezeu îşi numără paşii
prin cenuşa cuvântului.
În rest
puterea de-a te aduce aminte,
puterea de-a rămâne-n picioare
precum osul copacului
în care-a zămislit memoria
vântului.



Alţi scriitori:
Eugen Cizek, n. 1932
Valentin Berbecaru, n. 1927

Virgil Bulat, n. 1940 



În revista ARGEȘ  (pe luna februarie 2017) a apărut această cronică la cele două volume de jurnal ale lui Ion Lazu:

Ştefan Dimitriu:  RECUPERAREA „VORBIRII DIN GÂND”

Cunoscut şi apreciat ca romancier (capul său de operă, Veneticii, Editura Vinea, 2002, roman ajuns la ediția a 3-a), eseist (Himera literaturii, un dialog epistolar cu Ion Murgeanu, Editura Curtea Veche, 2007), poet (Eu scriu la lumina mâinii mele, Opera Omnia, TipoMoldova, 2012),  autor de originale dicţionare literare (Calendarul scriitorilor români, 3 volume, TipoMoldova 2014), neobosit truditor pe tărâmul păstrării memoriei confraţilor scriitori (Odiseea plăcilor memoriale, Editura BMB, 2012, ed. Eikon, 2016), Ion Lazu ni se arată de câţiva ani încoace şi ca un inspirat şi prolific autor de jurnale intime. Astfel, în 2013, la Europress, a văzut lumina tiparului primul său volum de acest gen (Vreme închisă – 1979-1989), ce avea să se constituie în cap de serie pentru cele apărute în anul 2016 (Ecografia fantasmei 1990-1994, şi Omul bun are timp pentru toate – 1995-2000), amândouă publicate la Editura Semne.
Nu ştim câtă predestinare, cât calcul, câtă întâmplare au stat la baza alegerii de către Ion Lazu a profesiei de geolog, dar oricum s-ar prezenta lucrurile în această privinţă, faptul de a fi fost în cea mai mare parte a vieţii sale un om logodit cu drumurile lungi, cu mediile diverse de viaţă, cu sălbăticia şi frumuseţile naturii, cu tainele pietrelor şi-ale erelor geologice, cu neliniştile şi spaimele singurătăţii, faptul acesta, spuneam, i s-a potrivit de minune firii sale scormonitoare şi meditative.
Iată-l, de pildă, pe drumeţul-geolog, poposind din gazdă în gazdă, pe traseul campaniilor sale exploratorii: „Îndeobşte mi se dă camera unde nu a mai stat nimeni de mulţi ani. Pustiul suflă dinspre pereţi cu răsuflarea lui de gheaţă, fără istov. Stau ore întregi sub plapumă până să mă încălzesc cât de cât, şi să pot adormi. Sau aflu în curând că în patul meu a murit soţul sau bunicul sau soacra. La începutul carierei, asta mă şoca, dar cu timpul m-am obişnuit, nu mai dau importanţă”.
Despre munca sa de cititor în piatră va scrie desigur în rapoartele de teren. Jurnalul stă în echilibru, pe celălalt taler al existenţei sale. După o zi de muncă, prin ploaie şi zloată, în camera friguroasă a gazdei, cu degetele abia scoase de sub plapumă, ca să nu-i îngheţe, îşi întreţine iluzia comunicării cu lumea, notându-şi în caietul de care nu se desparte niciodată: „Nu am ceea ce se înţelege prin o viaţă frumoasă. Am viaţa mea, cu care m-am împăcat”. Altădată îşi numără vârstele: „Am 39 de ani, mă uit deocamdată cu mare atenţie la oamenii mai în vârstă: să văd ce impresie îmi fac, la prima vedere, ca să anticipez ce impresie voi face eu însumi peste câţiva ani”. Alteori se gândeşte la fericire, ca la „ceva de care-ţi aminteşti, ceva la care tânjeşti”. Fericire legată în primul rând de dragoste, care „e cea mai importantă, însă după creaţie; în cazul femeilor după procreaţie”. În ceea ce-l priveşte, dragostea şi căsătoria dintâi, fără rod al pântecului, s-a dus, împreună cu toate jurnalele de până atunci, „distruse de ea, furioasă de ce-a citit acolo şi a catalogat drept trădare”.
Lui îi rămân drumurile concrete prin straturile geologice ale dealurilor şi munţilor pe care-i colindă şi, desigur, numeroasele caiete în care-şi va scrie şi de aici înainte însemnările zilnice, de care va avea însă mai multă grijă, să nu se piardă. Pentru ca, într-o zi, ele să devină ceea ce astăzi au şi devenit: mărturii de viaţă ale unui om care a ştiut să vadă şi să aştearnă pe hârtie ceea ce a văzut. Şi care a încercat să transforme în literatură tot ce a aşternut pe hârtie. Inclusiv acest jurnal de o viaţă. Pentru că, spune Ion Lazu, „un fel de conştiinţă a mea, mai aprigă – asta mi-e literatura”. Şi astfel, gândindu-se cum să scrie „o carte mai rotundă, cum se spune, de care să nu se poată atinge orice nătărău de critic”, nu oboseşte să mediteze la izvoarele acestui miracol al transpunerii sunetului adevărat al vieţii în cuvânt: „Ce straniu trebuie să arate, de fapt, cele câteva propoziţii frumoase, acele cinci-şase exprimări proprii, singurele pe care le nimerim cu adevărat într-o viaţă întreagă, în care nu am reuşit decât să meliţăm! Şi, când spui una din acele propoziţii adevărate, nici măcar nu ştii cum de ai reuşit, cum s-a întâmplat de fapt – atât doar: ştii şi simţi pe loc că miracolul s-a produs”.
Miracolul acesta se va produce de multe ori în cărţile sale. Şi, înainte de toate, în aceste însemnări zilnice, în care scriitorul este preocupat nu numai de ce scrie, ci şi de cum scrie; analizându-şi cu atenţie şi empatie semenii („O uşă înţepenită la compartiment. O împinge cu greu un cerşetor. Cu sentimentul că şi asta face parte din ghinionul vieţii sale”) şi, în acelaşi timp, supunându-se neîncetat pe sine însuşi la un minuţios examen de conştiinţă („marea mea dexteritate de a prelua suferinţele altora”; „reprezint cazul [desuet] al omului de bună-credinţă, al modestului binevoitor care le acordă celorlalţi prioritate”; „visele mele devin tot mai mult ceea ce eu aştept de la ele: un instrument de lucru”; frumuseţii „nu-i pot face faţă niciodată, mereu sunt învinsul ei”; „înaintez ca o râmă, înghiţind pământul şi lăsându-l în urmă, secătuit”; „mă vindec prin scris” etc.).
Din toate aceste trăiri, Ion Lazu  face literatură. Fie că rămâne la simpla consemnare grăbită a unui gând, întâmplare, fotografie după natură, amintire sau poveste aflată din gura altcuiva, fie că se lansează în tratări mai ample care depăşesc rosturile unui jurnal şi care devin în felul acesta scrieri de sine stătătoare, aşa cum le cunoaştem astăzi din bibliografia sa de autor. Pentru că, spune scriitorul: „Păstrez, pentru cine ştie ce inspiraţie fericită, un stilou cu peniţă de aur”. Desigur, un stilou simbolic, chiar dacă el va fi existând şi în realitate. Dar peniţa aceea de aur face diferenţa dintre notaţia la zi, jurnalieră, şi sensurile adânci şi grave ale literaturii, considerată pe drept cuvânt o sărbătoare a spiritului. Deşi, mărturiseşte autorul, „niciodată literatura mea, prozele, romanele chiar nu s-au îndepărtat prea tare de materia primă a acestor însemnări făcute sub impresia emoţiilor de moment”. Ceea ce, după părerea noastră, nu scade din valoarea literaturii sale, ci – dimpotrivă – sporeşte valoarea însemnărilor zilnice. Care, prin diversitatea lor, prin rafinamentul observaţiei, ca şi prin frumuseţea scriiturii, se constituie ele însele într-o valoroasă operă de creaţie literară.
De remarcat este faptul că, pe măsură ce-l descoperă ca pe un tovarăş al singurătăţii şi-al neliniştilor sale, dar şi ca pe un mod de a-şi tezauriza gândurile, ideile, sugestiile, experienţele, întâmplările proprii sau poveştile altora care i-ar putea sluji mai târziu ca teme, pretexte, puncte de plecare pentru prozele sau poemele sale, Ion Lazu încearcă să-şi definească tot mai clar, pentru sine, însemnătatea şi foloasele acestui jurnal, în care vede în primul rând o „formă de rezistenţă împotriva uitării”, dar şi „subiectele romanelor pe care nu le voi scrie niciodată” (și totuși, din mulțimea acestor fapte și gânduri salvate zilnic de la uitare, se vor naște romanele sale Rămășagul, Capcana de piatră, Sălbaticul etc.). Important, după cum notează el la un moment dat, i se pare faptul că, în acest fel, „recuperez pe cât posibil vorbirea din gând, monologul meu interior, chestiunile la care meditez şi pe care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung să le comunic celor din preajmă”.  
Aceste intenţii fiind clar stabilite, el devine cronicarul sârguincios al clipei, dar şi cutia de rezonanţă a unor gânduri, teme ori amintiri obsesive şi, în aceeaşi măsură, ecoul unor evenimente epocale pe care le trăieşte din plin, alături de contemporanii săi. Astfel, cititorii vor cunoaşte din paginile acestui jurnal nu numai frământările unui om de condiţie intelectuală superioară, aflat într-o permanentă confruntare cu ispitele, greutăţile şi capcanele unei vieţi pe cât de solicitante, pe atât de bogate în semnificaţii, dar şi filmul pe larg al unei lumi aflate la o răspântie a istoriei, ce va culmina cu prăbuşirea comunismului şi cu înfăptuirea unui vis ce se va dovedi, în multe privinţe, la fel de înşelător şi de mincinos.
Aceasta este de altfel substanţa ultimelor două volume ale jurnalelor publicate până acum, care cuprind anii ultimului deceniu al secolului şi mileniului trecut. Perioadă de timp în care entuziasmul de început – al lui şi al celor din jur – se topeşte treptat, sub impresia tot mai evidentă a faptului că, într-o „lume agitată, confuză, nemulţumită”, în care, „bolnavi fiind, nici nu vrem să ne facem bine (...),  securitatea e (din nou) la putere”. Astfel, citind această întinsă secţiune de jurnal a lui Ion Lazu, în care „România ajunsă pe mâna câtorva e o pradă grasă – fie ca sursă de materii prime, fie ca piaţă de desfacere” şi unde, cei ce promit ajutoare dezinteresate „vin (de fapt) să ne colonizeze”, ai impresia că „lumea de amurg şi viermi” din jurnalele lui Petre Pandrea s-a transformat peste noapte într-o lume la fel de viermănoasă, de nocivă, de trădătoare a intereselor naţionale, de potrivnică omului.

Şi totuşi în această nouă lume cu „politicieni de strânsură”, care au dat ţării „aspectul jalnic, de cimitir”, şi unde „criza morală de la noi are drept cauză desconsiderarea omului”, o conştiinţă lucidă şi demnă ca aceea a autorului acestui jurnal, care continuă să creadă în forţa cuvântului său de a spune pe nume adevărurilor oricât de dureroase, este un semn sigur de sănătate morală şi, în acelaşi timp, de speranţă că tot mai mulţi dintre noi ne vom recunoaşte cu jenă dar şi cu revoltă în oglinda pe care el ne-o pune în faţă.