miercuri, 8 februarie 2017




8 febriarie: Al. Al. Philippide, n. 1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979

***
M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii.
Mă vei lăsa acolo singur
Alături de toți morții lumii?

Și în Egipt, acum cinci mii de ani,
Va fi fost poate un poet
Care și el încerca să măsoare
Hăurile vremii viitoare
Și care căuta să potrivească
Gândirea lui cea pământească
Pe ritmul deșirat al veșniciei.

Ce fericit era acel poet
Când se gândea că după moarte
Unul măcar din cele trei suflete-ale lui
Va rămâne să plutească mai departe
Pe valurile viitorului!
Cu neclintire el credea
Că după mii și mii de ani de zbor
Sufletul cel călător
Se va statornici pe-o stea
Cu care-apoi va hoinări prin haos.

Mumia lui mai zace poate încă
Și-acuma în vreo tainiță adâncă,
Privind cu ochi uscați de așteptare
Tavanul cu inscripții funerare.
Și poate noaptea când șacalii latră
Rencepe viața robilor de piatră.
O stafie de torță se aprinde;
Scot robii milenarele merinde;
Străvechile bucate de vatră fierb în bliduri;
Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri
Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele,
- Și sufletul cel veșnic plutește printre stele.

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,
Roș de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâine
În raftul vechilor mitologii.

Zadarnic caut să privesc și eu
Spre sigure limanuri viitoare;
În peșterile sufletului meu
Torța nădejdii pâlpâie și moare.
(O, blestemat să fie gândul care
Mă-ndeamnă s-o aprind mereu!)

Nimic în mine nu mă-mbie
Să cred în viitoarea mea mumie.

Încerc să-mi făuresc din îndoială,
Din visuri și melancolie,
O amăgire-originală.

Ajuns în preajma ultimului prag,
Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra,
Prin veacu-al douăzecilea din era
Numită după un ilustru mag?

Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poartea marilor văzduhuri.

Se mai cunosc între ei morții?
Ce singur trebuie să fii
Când treci pe totdeauna pragul porții
În ceea ce aice numim noi veșnicie
Dar care-acolo poate este
O nouă înșelătorie
Cu spațiu și vreme și vechea poveste!

Se mai cunosc între ei morții?
Dar dacă dincolo vom deveni
Niște făpturi hidoase și mișele,
Noi care ne iubim ne-om dușmăni,
Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,
Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăyi,
Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi?

O prea ciudată nălucire
În noaptea inimii învie!
Văd o străveche mânăstire
În preajma anului o mie
Pe care-un scrib extatic scrie
Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gând sfios de veșnicie:
E-aproape marea ispășire,
M-atârn de tine, Poezie! 

*** 
Născut la Iaşi, fiu al celebrului savant filolog Al. Philippide, viitorul membru al Academiei române şi-a luat licenţa în anul 1921, continuându-şi studiile în Franţa şi Germania, în perioada 1923-1928. Va traduce apoi din Voltaire, din Novalis, marea lui pasiune, dar şi din Cehov, din Lermontov, răsplătit pentru aceasta cu Premiul USR pe anul 1979.
A debutat cu poezii dar a scris şi proză fantastică, eseuri (Scriitorul şi arta lui).
Volume mai importante: Aur sterp, 1922; Stânci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939; Poezii (antologie), 1962; Monolog în Babilon, 1967; Floarea din prăpastie (nuvele fantastice, 1942); Studii şi portrete literare, 1963; Studii de literatură universală, 1966, iar postum i-a apărut Vis şi căutare, 1979.
Scriitor de mare prestigiu, fiecare volum a constituit un eveniment în viaţa literară a vremii.
*
I-am pus placă memorială în str. Ilarie Chendi nr. 19. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Cicerone Teodorescu, n. 8 02 1908
Alex. Al. Philippide, n. 1900 – m. 8 02 1979



Muzeul de Istorie - Sala Lapidarium, IV