sâmbătă, 18 februarie 2017





18 febriarie: Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994
 
Bucureştean până în măduva oaselor, îndrăgostit de oraş în varianta sa antebelică, prin firea sa un matein, a făcut Dreptul şi Literele, dar la schimbarea regimului a fost dat afară din barou. Cândva redactor la ESLA, este înlăturat din nou. Îşi găseşte un loc la editura Litera, care scotea cărţi în regie proprie. Un adevărat domn de viţă veche, care îţi impunea respect şi te punea pe gânduri prin distincţia sa. Foarte puţin a publicat, la mari intervale, titlurile induc ideea unei lumi mirifice, dispărute nemilos:  Antim Ivireanu şi vremea lui, 1962; Desculţe, 1984; Făpturile paradisului, 1987; Femeia de la miezul nopţii, 1994. Bucureştii în literatură, un alt titlu vorbind despre iubirea pentru trecutul oraşului natal. A publicat traduceri din franceză, cum era de aşteptat de la un domn stilat, dar şi din latină, tot un efect al fugii sale din prezent.
Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine se interesează de boierii vieţii noastre literare?!
I-am pus o placă memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, nr. 16, unde trăise până la moarte. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.







Ion Lazu: Moartea unui poet. Comentariu pe blogul poetului LIS

Sigur, la moartea unui poet, cu întristare omenească, te referi la poezia lui, dar mai ales la "purtătorul ei material", - care acum părăseşte scena lumii. La omul de carne şi sânge. A fost un ins de tot ciudat, straniu, neîncadrabil tipologic (prea puţin zis un boem!), care singur s-a plasat în afara societăţii. Cu ceva bacovian în abordările sale de viaţă, dacă nu şi scripturale, însă fără norocul aceluia, căruia Agata i s-a devotat până la capăt şi mai departe. L-aş apropia mai curând de Velimir Hlebnicov, pe care îl descrie memorabil Nadejda Mandelştam ("Speranţa abandonată"), devotata soţie a poetului Osip Mandelştam, el însuşi un poet exemplar, care nu a ştiut de nimic altceva decât de poesia sa (dar, subliniez: şi de demnitatea sa). Deci Hlebnicov şi Mandelştam. Memoriile Nadejdei M., fără egal în literatură, m-au impresionat la maxim. Din păcate, o carte care a ajuns cu mare întârziere la mine - şi la conştiinţa lumii, în general. Se cunosc împrejurările hruşcioviste-brejneviste...
Altfel l-aş fi perceput, să sperăm, pe un Ion Nicolescu, personaj pitoresc la limita cu bizarul şi caricaturalul, pe care îl întâlneam pe coridoarele redacţiilor din Ana Ipătescu, în anii şaizeci. Îl publica Ilie Constantin, dacă nu concitadinul Ion Gheorghe, redacţia disimultând ciudăţenia versurilor prin supratitluri precum "Ironice". Nu ştiam ce hram poartă excentriculul personaj, cum îl percepeam pe-atunci, dar îmi era clar că nu e în limite normale şi, pentru că versurile lui  îmi făceau o impresie obişnuită-pasabilă, dar nu mai mult de-atât, îmi spuneam că "nebunul nu-i atât de nebun", dacă ştie să se bage pe sub pielea redactorilor etc. L-am revăzut secvenţial la restaurantul scriitorilor şi, la un moment dat, descriind fauna de acolo, i-am făcut partea cuvenită. Unele referiri apar în "Scene din viaţa literară", 2007, alte trimiteri, ale poetului Ion Murgeanu sunt de găsit în "Himera literaturii", 2007, cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar, unde dăm seama despre anii formării noastre.
N-aş livra toate aceste detalii dacă în comentariul poetului Tudor Cicu nu s-ar fi făcut referire la Himera... Tânăr pe-atunci, făţos, cu aplombul care nu lipseşte acestui tip de om, se băga printre figuranţi, la filmările care mereu se făceau la Casa Monteoru - cred că regizorii îl ştiau şi se foloseau de aparenţa lui. O dată l-am văzut în uniformă de husar, o mândreţe de tânăr. Cu greu îţi venea să-l înţelegi pe acest ins care în mod constant te tapa de bani. Poate să fi fost o fixaţie de-a lui, printre altele, aceasta mai dezagreabilă, sâcâitoare. Pentru mine, pe atunci măcar, literatura începea de la demnitatea persoanei. (N-aş fi vrut, în ruptul capului, ca versurile mele bune-rele să apară din oricare alte motive decât calitatea lor intrinsecă.) La drept vorbind, nu-mi sunt la inimă simulanţii, mistificatorii de nici un fel (inclusiv simulanţii de pe scena politică!). L-am revăzut rar, de fiecare dată trecând strada ca să ceară un ban... ultima oară acum câţiva ani, depreciat fizic, însă cu comportamentul său strident, de paria. Ca la puţin timp, să scoată un aparat de filmat şi să tragă cadre, într-o somptuoasă sală cu vitralii, unde intrase după noi, prin efracţie. LIS îşi aminteşte scena, desigur) Logica e bulversată: dacă are bani pentru aparat de filmat, ceea ce noi nu ne permitem, de ochelari străinezi, de ce nu are bani pentru mâncare? Mi s-a spus că se nutrea numai cu bomboane, ca fiind mai ieftine şi energizante, sfidând faptul că suferea de diabet... Mistificatorul care se auto-mistifică?
Da, Domnul să-l odihnească, după o "viaţă de câine", care a dat de ruşine ideea mea platonicină, de cetăţean demn şi de sine stătător. Mă minunez şi azi de ideea biblică, precum că omul să-şi câştige pâinea  în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii sale. De parcă munca ar fi o pedeapsă, un blestem... Eu crezusem că este una dintre marile şanse ale omului...de a-şi valorifica disponibilităţile, de a se bucura că este sănătos, apt la solicitări, creativ etc
Cei doi mari poeţi ruşi, repere ale poeziei de avangardă, nu se ştie nici măcar când şi unde au murit, după o jumătate de veac... Cu Ion Nicolescu destinul a fost mai clemant.  Notă maximă pentru literaţii buzoieni, un comportament la înălţime!
Se va găsi, să sperăm, cineva care să se îngrijească de poezia lui Ion Nicolescu, singura care în fond mai contează, de-acum; şi să vadă ce se află pe casetele filmate de poet, poate însoţite de comentarii. Pot fi acolo mari surprize. Sau nu... Totul este posibil, tocmai acolo unde în mod normal nimic nu părea posibil. Numai poezia reuşeşte acestă performanţă, este paradoxul ei.  I.L.
                               

Poezia zilei: Ion Nicolescu, d. 19 februarie 2011
 

*

iubito calci în străchini ţi-am spus-o şi ţi-o repet
acesta e gavota şi dânsu-i menuet
sertarele sunt noaptea dejunul e dejun
şi rufele se spală cu apă şi săpun
să nu faci paşi în beznă opreşte-te în tindă
să nu te mire domnul albastru din oglindă
acela-i Dostoievski o urnă ne desparte
stă între noi oglinda să nu cădem în moarte
în bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa
să nu se risipească peste pământ mătuşa
icoanele sunt vechi le ţii ca bibelouri
când trec geamgii prin aer să nu le faci cadouri
să nu mănânci veioza nu zgâria tapetul
suntem vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul
nu-i chiar o ceaşcă luna să nu o calci pe rană
avem şi reproduceri acolo e o stană
de marmură se poate dormi pe ea cu trudă
dar poţi să o consideri neinvitată rudă
de fapt afară-i marea dar pune-ţi şalul verde
în valurile-i albe cândva de te-oi pierde
nu prea mai văd deşi sunt tinere vlăjgan
la vârsta mea Novalis murise de un an

(preluare de pe Internet)


Lidia Lazu, Cântece în aer liber
Palatul brâncovenesc Brebu:
http://youtu.be/LfgV2B4yBxk



Alţi scriitori:

Mircea Grigorescu, m. 1976 



Ion Lazu -Pe gheața subțire