vineri, 17 februarie 2017



17 febriarie: Mihai Ursachi, 17 februarie 1941 - d. 10 martie 2004
Un poet singuratic, dintr-o comună ieşeană, trăind în orgolioasă simplitate, totuşi reuşind să se impună încă de la debut şi să rămână la o cotă foarte înaltă în estimările criticii literare
Liceul la Botoşani, facultatea de filosofie la Iaşi; însă în 1961, deci la doar 20 de ani, este arestat pentru motive politice. După 3 ani la detenţie la Jilava, beneficiază de un decret de amnistiere. Îşi va relua studiile universitare, de data asta la Germanistică-Iaşi, absolvind ca şef de promoţie, 1965-1970. Neconformist, încă în 1981 a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se în Texas, la Fort-Wort, apoi în California, unde a făcut carieră universitară, specializat în limba germană. Îşi ia doctoratul cu o temă despre influenţa filosofiei lui Haidegger în poezia lui Paul Celan. Încă în ţară fiind, tradusese din mari poeţi germani: Holderlin, Schiller, Celan. Revenit în România imediat după revoluţie, a fost numit director al teatrului Vasile Alecsandri din Iaşi, de unde demisionează după doi ani, din motive de neadecvare... Unul dintre membrii fondatori ai Alianţei Civice. Din 1996 profesor sociat la Literele din Iaşi.
I-am citit poemele enigmatice, chiar ciudate, ce par făcute, dar care, într-un mod insidios reţin atenţia lectorului. Criticul Alex Ştefănescu, scrie la moartea poetului: "face poezie de la distanţă",  şi pune aceasta pe seama atitudinii senioriale a poetului. Oricum, faima îl premergea. L-am zărit de câteva ori, nu mai mult de trei, în compania altor poeţi ieşeni (nici aceia cunoscuţi mie decât din vedere şi mai mult din lecturi), ce descindeau la intervale în Bucureşti, probabil la conferinţe de breaslă, unde nu am participat.
Titluri: Inel cu Enigmă  (1970), Missa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme  (1974), Diotima (1975), Marea înfățișare.(1977), Arca.(1979), Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990), Poezii (1996), în colecția "Poezia română contemporană" îngrijită de Mircea Ciobanu, Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999) , Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002), Benedictus (2002).


Poezia zilei, Mihai Ursachi

Missa solemnis

I

Și nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse, 
Ca niste fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase, 
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

„Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură, 
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...

...................................................................

La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură și inertă, sortită consumării, 
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt și viață, din moartea lumânarii?

Spre lacul perfecțiunii duc drumurile sfinte, 
Și pânza lui subțire cu-a cerului e una, 
Pe care delirează febrilă și fierbinte
Corabia, nebuna.

Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere, 
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălțime, umbrit de conifere.

II

În pânzele apei se înfățoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpata în apă.

Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-așa de clare, 
Încât nici nu exista: pe ultima-n tării
Clipește-ncrustată hipnotic Ursa mare.

III 

Faclii din ceara vieții aprindeți, și cunună
De chiparos și laur gătiți pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.

Pâna-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul, 
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l, 
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...
  


Miron Radu Paraschivescu, m. 1971

  Prefața

Bătrân, în fine, să-mi mai fac iluzii
Despre ce-a fost sau cum putea să fie,
Scăpat de optative și gerunzii
Și tolănit în dulcea sindrofie
A viselor, de-acuma înainte
Nepăsător de se-mplinesc vreodată
Ori, aburite numai în cuvinte,
Dispar ca orice oaste degradată,
Sătulă să mai lupte și să moară,
Încerc nebănuita voluptate
A tocului uitat în călimară.

Atâtea mori de vânt ce asaltate
De mine-au fost cândva, și ele-mi lasă
Acele brațe lungi și rășchirate,
În cruce potolită peste casă.
Zoilul mi-e amic, dușmanul – frate.
Invidii, râvne-n mine stau să moară
Și toamna aurită și amară,
Aceste vorbe minunate-n șire
Îmi pâlpâie ca frunza ce-și coboară
Vopselele din pomii-n desfrunzire
Spre a-și piti paleta în pământ.
Așa cum de prin turle părăsite
Cad cioburi de vitralii ce-au răsfrânt
Din ochi mirați de prunc și blânzi, de vite,
Cândva, lumina întru Domnu Sfânt.

2 noiembrie 1970
(din Ultimele, 1971, ed. Cartea românească)
*
I-am pus placă memorială în Bdul Magheru nr 43, sector 1. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Alţi scriitori:
Titel Constantinescu, n. 1927
Elena Văcărescu, m. 1947
Stelian Tănase, n. 17 II 1952
Ion Petrovici, n. 14 iunie 1882 - m. 1972




Ion Lazu: Cu fratele Gelu în satul copilăriei, I