miercuri, 15 februarie 2017


15 febriarie: Petre Stoica,  n. 15 februarie 1931 - d. 21 martie 2009
    
Bănăţean dintr-o familie de ţărani, poetul a terminat liceul Loga din Timişoara, venind apoi la Bucureşti, la facultatea de Filologie, secţia română-germană. A devenit corector la ESPLA,1954-1962, apoi redactor la Secolul XX, 1963-1972, apoi la reviste sau edituri. După Decembrie '89 s-a implicat în presa de opoziţie, la Dreptatea, fondând şi un supliment literar al acesteia. Din 1995 s-a retras în Banat, la Jimbolia, unde a iniţiat o fundaţie culturală româno-germană şi unde a fondat un muzeu unic în ţară, cel al presei, una dintre vechile sale pasiuni de colecţionar, printre altele: bibliofilie etc. De fapt se retrăsese încă înainte de Decembrie, la un moment dat la Bulbucata-Ilfov, iniţiativă benefică pentru acest scriitor căruia numai solitudinea i-a fost fidelă, cum singur notează. La multele volume de poezie s-au adăugat altele, izolarea dovedindu-se foarte spornică pentru scris, nu doar poezie, ci şi "amintiri de corector", alte evocări din vremea copilăriei şi a tinereţii vagante. A tradus intens din germană şi a alcătuit o antologie a poeziei germane, alta a celei austriece.
***
Un poet în adevăratul înţeles al cuvântului, care şi-a apărat neatârnarea socială cu ghearele şi cu dinţii, precum i-a dictat firea şi tocmai de aceea un poet consecvent cu sine, care nu şi-a schimbat niciodată modul de abordare a poeziei. Din aproape, din observarea cu mare atenţie a faptului de viaţă, în imediateţea sa, fără elanuri, metafore, literaturizare, ci prin surprinderea a ceea ce este etren uman, pe cât de simplu şi semnificativ, în viaţa de fiecare zi, în mecanica ei implacabilă. Ironie, o vetusteţe bine pusă în scenă, titluri autoironice,  filmul mut al cotidianului care macină totul... O melancolie reţinută, elegia lucrurilor mici, lipsite de fală, în schiţarea frustă a esenţialului, precum în desenele naive, nu lipsite de generalitate. Fragmentarismul este trăsătura definitorie, rezultatul strădaniei scripturale este mica piesă lirică meşteşugită, inteligent stilizată, adusă la maxima expresivitate, pe cât de nespectacuoasă. Îmi este imposibil să-l văd pe Poet scriind romane, lăsându-se furat de epica în desfăşurare. Unanim apreciat de critică, sincer respectat de confraţi.
Pe când lucram la editura Vinea i-am scos traduceri din Rilke: Sebastian în vis/Sebastian im traum, dar şi alte multe cărţi de poezie, unele bibliofile, precum Marea pururi marea, poem cu ilustraţii somptuoase de Mircia Dumitrescu. Pe atunci răsfăţatul editurii, în descinderile sale din Banat trăia din plin bucuria de a fi edificat o operă poetică durabilă. A luat premiul Vinea, dar şi numeroase alte premii naţionale, germane, americane. De altfel îl ştiam destul de vag, mai bine spus din vedere, ca unul dintre actanţii de frunte ai vieţii literare bucureştene din ultimele decenii ale comunismului, deci nici o mirare că prestaţia sa este de găsit în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007.
Titluri ale unor volume de Petre Stoica:
"Poeme" (1957), "Pietre kilometrice" (1963), "Miracole" (1966), "Alte poeme" (1968), Arheologie blânda" (1968), "Melancolii inocente" (1969), "O casetă cu șerpi" (1970), "Bunica se așează în fotoliu" (1971),  "Iepuri și anotimpuri" (1976), "O nuntă de cenușă" (1977), "Un potop de simpatii" (1978), "Copleșit de glorie" (1980), "Prognoza meteorologică" (1981), "Amintirile unui fost corector" (1982), "Caligrafii și culori" (1984), "Suvenir" (1986), "Viața mea la țară" (1988), "Tango și alte poeme" (1989), "Piața Tien An Men II" (1990), "Visul vine pe scara de serviciu" (1991), "Manevre de toamna" (1996), "Marea pururi marea" (1996), "Uitat printre lucruri uitate" (1997), "Insemnările cultivatorului de mărar" (1998), "Șambelan la curtea coniacului" (1999), "La scufundarea vasului Titanic ,I-II" (1999-2000), "Insomniile bătrânului" (2000), "Vizita maestrului de vânatoare" (2002), "Veșnic absentă veșnic prezentă" (2002), "Pipa lui Magritte" (2005), "Ultimul spectacol – 101 poeme" (2007).

Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/retrospectiv_petre_stoica

http://www.observatorcultural.ro/POEZIE.-Petre-STOICA-Insomniile-batrinului*articleID_2482-articles_details.html

Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară
16 ianuarie 1980: (...) Cu Petre Stoica, parte integrantă a grupului din spatele meu, cărunt deja şi cam fonfăit din motive de pahar, Mara se pupă, reia de la zero problema Luceafărul, îl întreabă ce atitudine au luat cei din redacţie şi îl incită: De ce nu te-au pus pe tine, de exemplu? Eu: Păi dacă domnul Stoica nu se luptă! Dar o spun într-un anume fel, ca să se vadă că iau lucrurile în glumă. P.S. este într-un pulover gri, acum aproape de culoarea pletelor sale încărunţite; poartă la gît un lanţ cu amuletă, un mic femur, însă de argint, care se leagănă în timp ce el se apleacă la urechea Marei. (Acest vorbit la ureche, care cred că nu e decît o mimare a intimităţii.). L. îi transmite numărul de telefon, scris pe un şerveţel şi îi precizează că sunt acasă toată ziua; să vină odată pe la ei, se va găsi ceva tare pentru ocazia respectivă! 
28 ianuarie 1980: La masa din colţ, unde stătusem data trecută: Virgil M. cu Petre S. şi apoi soseşe Ioana C., poeta-actriţă. Despre care imediat Mara îmi împoaie urechile. Nu te-ar interesa? mă întreabă, pofticioasă. Eu: După cele spuse… Şi asist, la masa vecină, la un fel de explicaţie între I. C. şi P. S., în prezenţa lui V. M., care, simţindu-se penibil, spune la un moment dat: Eu am să trec la altă masă. Dar nu trece…
Actriţa depune mari eforturi să-l convingă pe S., să-l îmbuneze cît de cît, căci se pare că i-a făcut o figură urîtă; tînăra se apleacă înainte, peste masă, ţinîndu-se cu mîna de tăblie, îi iese în evidenţă nasul deosebit de lung; insistă să fie precizate “raporturile dintre noi doi, nu cele prin intermediari”; I. C. poartă un fel de bătălie pierdută, e rău afectată de faptul că P. S. se poartă atît de dur şi distant: el se trage anume spre spate, ca spre a mări distanţa faţă de obiectul dispreţului său, iar în rest replicile lui sunt cu voce prea tare, deşi cam împleticite (încît V.M. îi notifică: “Eu nu înţeleg ce bălmăjeşti tu acolo” - şi în rest M. e foarte marcat de conflictul celor doi, ochii ca două dungi verzi, licărind ca la radio, pletele căzute pleoştit şi stă tot timpul aplecat în faţă, ca un căţel care se uită din prag la cei care mănîncă în tindă); şi nu-mi place să-l văd pe P. S. întinzînd mîna peste masă, spre faţa fetei şi făcînd într-un fel din degete: cară-te, cară-te! – doar că nu o loveşte direct în obraz, dar e foarte dispreţuitor şi neînduplecat şi se uită cu ochi lucioşi, mai mari ca îndeobşte, foarte sigur pe el (şi pe vinovăţia ei). La urmă, pe deplin înfrîntă, tînăra îi zice: Îmi dai mîna, nu? Şi îşi dau mîna; dar totul e convenţional şi se vede cît colo că lucrurile s-au încheiat cum nu se poate mai rău pentru poeta-actriţă.
I.C. se îmbracă să plece, e acum în picioare, înaltă, suplă, cu o fustă albă şi o scurtă din piele, maron, cu bordură de blană. Ne ridicasem în aceeaşi clipă şi-mi vine să schimb cu poeta cîteva cuvinte, anume spre a-i abate cumva atenţia de la scena umilitoare pe care a traversat-o.


Poezia zilei, Petre Stoica
În orologiu e foarte târziu

Bunica a fost cândva în California acolo
oamenii cresc altfel de iepuri ce minunat
e la noi în Balcani bunica s-a întors demult
melancolică priveşte pe fereastră
daliile sunt nişte capete de pudel din curte
adie miros de varză bunica era o femeie
aproape înaltă sclipea ca alămurile fanfarei
din chioşc în orologiu e foarte târziu
şi un vapor cu aburi se scufundă încet
în gravura de sus.
(din volumul Bunica se aşează în fotoliu, 1971) 



Lidia Lazu, n. 15 02 1953


Lidia pe plaja Pacificului, la Cambria, 1998


Lidia Lazu recitând poezia Dealuri, de Ana Blandiana
https://www.youtube.com/watch?v=iGLf6RREp3w



Un urs Grizly

s-a ridicat în două picioare
şi m-a fixat
ca să ştie pe unde-şi va
plimba ghearele în următorul moment

dar eu
cea care se sperie şi
de propria umbră
în loc să închid ochii
şi să mă prefac moartă
cum aproape că şi eram
am început să cânt
foarte înalt
şi foarte duios
de parcă-mi văzusem
alesul venit pe-nserat

ochii lui mici şi fioroşi
s-au înceţoşat
de parcă-l lovisem
în moalele capului
ghearele lui lungi
peste măsură şi arcuite la forjă
s-au retras uşor şi complet

a căzut pe labele din faţă
 a rupt-o la fugă
de parcă-l urmăreau sunetele
ieşite din glasul meu
care devenise atât de curat
încât m-aşteptam
să vină de după tufiş
un mare impresar
cu contractul în dinţi
şi cu zâmbetul tâmp
sluţindu-i faţa

din când în când
m-apucă acel fel de cântat
disperat
şi printre oameni
dar ei n-o rup la sănătoasa
ci se prefac fermecaţi

dar eu ştiu de la urs
că nu-i aşa


Pădurea fuge în urma mea

Este acoperită de negură
Şi toate vieţuitoarele ei
Neliniştite şi zgribulite
Caută ascunzişul   vizuina
Cuibul

Iară eu mă lipesc de tine
Şi mi se pare
Că drept în faţă
Se iţeşte o cărare nesfârşită
Cu lumină caldă
Ca de înserare




Era aşa de straniu

Să ieşi din casă
Drept în faţa unei stânci golaşe
Care parcă te lovea cu muţenia ei

În fiecare zi
Aşteptam să vedem încolţite
Măcar câteva fire de iarbă
Dar numai lichenii
O pictau, cenuşii –

Şi noi parcă simţeam
O rece strânsoare
O permanentă ameninţare
Şi când eram departe de ea


De jur împrejur numai brazi

Stânci
Văiugi pline de spaime
Şi noi aşteptând
Să se limpezească apa
Din gropiţa făcută în faţa izvorului

Se auzea numai zumzetul
Unor insecte
Un sec croncănit de corb
Sau o talangă de vacă

Şi sfârâitul aerului proaspăt
Care părea
O fiinţă blândă
Şi protectoare
În lumina verii încinse
Din  verdea Moţime




Clopotele catedralei

Răsună în piept
Şi te fac uşor şi ferice
De parcă ai plecat
Într-o călătorie fantastică
De unde speri să nu te mai întorci
Decât pentru a te pregăti
Pentru altă plecare

Zilele tale mărunte
Ţi se par nu doar frumoase
Ci şi peste măsură de bogate

Străbătute de fiorul divin
Şi curăţate
De orice răutate

  
Sub bolta viţei de vie

Din cel mai bun soi
Ne adunam la masă
Cu mare înfrigurare
Cu gălăgie ca de recreaţie

Dar când tata împreuna mâinile
Tăceam subit –
Nu se mai auzeau decât
Zgomotele din curte
Şi prin preajmă
Albinele lui Nenea

Şi deşi vorbele tatei
Erau clare spuse
cu o convingere anume
Eu nu mi le mai amintesc
Decât pe sărite

Aud însă vocea tatei
Şi-i văd capul uşor aplecat
Într-o parte –
Ca şi cum i-ar fi fost teamă
Să se prezinte nesmerit

în faţa lui Dumnezeu

(din volumul Lidia Lazu - Varianta B,  Editura Eikon, 2016)


Alţi scriitori:
V. A. Urechia, n. 1834
Titu Maiorescu, n. 1840 - d. 16 iunie 1917
Paul Daniel, n. 1910
Petre Solomon, n. 1923
Romulus Zaharia, n. 1930

Corina Cristea, n. 1938
Lidia Lazu, n. 15 02 1953