sâmbătă, 7 ianuarie 2017




7 ianuarie: Mircea Sântimbreanu,  n. 7 ianuarie 1927 - d. 10 august 1999

Descriere: *    

Născut la Băiţa, în ţara Zarandului, Mircea Sântimbreanu s-a făcut cunoscut şi îndrăgit ca scriitor de cărţi pentru copii. Probabil un rol în această alegere să-l fi avut faptul că la începutul carierei sale a fost profesor la o şcoală generală de cartier din Bucureşti (care acum îi poartă numele). Cu şi fără ghiozdan, Lângă groapa cu furnici, Recreaţia mare, Extemporale, Mama mamuţilor mahmuri, Mi s-a terminat caietul - sunt titluri care indică domeniul în care s-a plasat autorul, dar atestă şi umorul cu care a abordat subiectele sale din lumea copilăriei şi şcolarităţii. Trebuie să ne închipuim efectul extraordinar pe care îl realiza autorul la apariţiile sale printre şcolari, dacă avem în vedere faptul că era un om cu deosebire înalt, parcă dintr-o lume a uriaşilor. Însă mereu cu un zâmbet mucalit şi bonom pe faţă, jucându-şi cu haz rolul de Guliver în ţara piticilor - făcea asta şi printre confraţii de condei, pentru că, repet, diferenţa era bătătoare la ochi. Avea umorul să spună despre sine: Sunt cel mai mare scriitor român. Şi privindu-i carura intimidantă, nu aveai temei să-l contrazici.
Trebuie să fi avut mare succes cu cărţile sale pentru copii, dar nu numai succes editorial, căci prin anii şaizeci îl ştiam deja Preşedinte al Studioului cinematografic, unde va fi domnit pe puţin un deceniu, dacă nu chiar două. Oricum, în 1970, când am câştigat marele premiu la primul concurs de subiecte de film, m-am adresat în mod firesc dlui Sântimbreanu. Expeditiv, căci mereu foarte ocupat, toţi trăgând de el, regizori, actori, actriţe mai ales, mi-a notificat din mers, pe holul Casei Scânteii că trebuie să-mi găsesc un regizor. Ceea ce pentru un director al Cinematografiei va fi fost floare la ureche, pentru mine  s-a dovedit ceva ce m-a depăşit. Nu s-a ales nimic din marele premiu. Iar în fapt fusese o mişcare hazardată a CCES acest concurs, s-a renunţat imediat, cinematografia avea clientela ei sigură, devotată, pe cât de bine plătită... Apoi l-am avut ca director la editura Albatros, pe când scoteam romanul Curtea interioară, după ce schimbasem trei edituri. Cartea i-a plăcut, mi-a  declamat pe loc o cronică vorbită, foarte laudativă, de faţă cu colaboratorii din editură, care până atunci îmi făcuseră destule obstrucţii, cum se mai întâmplă...
Nu doar că părea un uriaş, dar în spatele chipului bonom se ascundea un temperament de luptător, de învingător. Lupte mari va fi avut şi la direcţia cinematografiei, unde controlul era draconic, dar le-a avut mai departe şi ca director de editură, pentru că scriitorii sunt orgolii abisale, iar cenzura, pe faţă dar mai ales ascunsă îşi făcea datoria fără milă. La prima conferinţă a scriitorilor de după Decembrie, Mircea Sântimbreanu s-a prezentat de şase ori la microfon, insistând, necedând, deţinător al soluţiilor salvatoare, al adevărurilor  peremptorii...

***
Pe data de 30 august 2007, deci la 6 ani de la dispariţia scriitorului, i-am pus o placă memorială pe faţada imobilului din str. Hrosto Botev nr. 8, S.II. Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


Poezia zilei: Ştefan Baciu, n. 29 oct. 1918 - m. 7 ianuarie 1993

Liceu

Sonetiști de câlți și-alviță
președinți de plastilină
înveliți în foi de viță
decorați cu naftalină

ciubucari honoris-causa
flașnetari de iarmaroc
vă consumă menopauza
ard castanele în foc

amirali de corăbioare
ideologi de mucava
căutători de pete'n soare
șefuleți fără perdea

caractere de nămol
pseudonime de Tekirghiol
închiriați pe-o acadea
  halva
mumii de la
                                                           

Alți scriitori:

Ion Frunzetti, n. 7 ianuarie 1918– d. 11 sept. 1985





Două interviuri Rodica Lăzărescu - Ion Lazu, IV
 Dialog paremiologic, ultima parte:

7. R.L.: Au fost situaţii când aţi călcat în piatră seacă?
I.L.:  La propriu, cam cu asta m-am ocupat ca geolog-prospector: am călcat în piatră seacă. Geologul musai să-și aleagă trasee pe crestele munților, pe firul apelor, acolo unde eroziunea este maximă iar substratul oferă deschideri naturale în roca vie. Când calcă pe loess, pe cernoziom, geologul nu prea are de câștigat. Se vede că gândirea populară este mai subtilă, ea consideră că dimpotrivă, piatra seacă nu e roditoare, pe când solul e cultivabil, din asta poți obține o recoltă mănoasă. Deci, dacă e vorba de zădărnicii, apăi această îndeletnicire a scrisului, de care nu ne mai dezbărăm, păguboasă prin excelență, absolut nerentabilă, ce ar fi dânsa?  Iar privind mai cu grijă înapoi și de jur împrejur, îmi dau seama că am evitat să ”calc în piatră seacă”, să mă obosesc cu lucruri zadarnice.  Am considerat zădărnicii băutul, fumatul, jocul de cărți, alte distracții cu care omul nostru își ”omoară” timpul. 
8.R.L.: S-a aruncat vreodată cu pietre în „sălbatic[ul] rupt din context / răstălmăcit de vremile prea tulburi” care sunteţi?
I.L.: Nu s-a aruncat cu pietre în subsemnatul. Cine și pe ce motiv să se străduiască a mă defăima, câtă vreme eu nu am dorit să o iau înaintea colegilor mei, de exemplu?  Nu am râvnit la poziția de șef, nu m-am folosit de ascendentul meu spre a-i umili pe ceilalți. Prea atent la ce se întâmplă cu mine însumi, deci ”hrană sieși” și un observator din umbră al mișcărilor / manevrelor celor din jur.  Din faptul că îmi apăruseră niște cărți nu am început să-i privesc de sus pe convivi, ba dimpotrivă, căci nu doream să le rănesc orgoliile. La birou nu mă ocupam de literatură, așa cum nu mi-am luat niciodată acasă lucrări de geologie. Să întocmesc un raport anual îmi era foarte la îndemână.  Îmi predam lucrările înainte de termen, ca să evit discuțiile. Ca să câștig timp pentru mine, cum spuneam. La 40 de ani, cu patru cărți apărute, nu mă îndemnam să fac cerere pentru intrarea în Uniune.  Colegii mă împingeau de la spate: Dar tu de ce nu ești la scriitori? Aflaseră că acolo se pot obține glorie și niște sume nerambursabile. Nu am apelat la Fondul literar. Ne-am restrâns, noi patru, să trăim dintr-un singur salariu, și acela împărțit pe teren și la București.
Ce-i drept, am fost cândva lovit, din neatenție. În 1971, la apariția romanului meu ”Despre vii, numai bine!” (un titlu ironic, vezi-bine), cei de la Europa Liberă mi-au lăudat cartea și au ținut să sublinieze faptul că propaganda comunistă aruncă praf în ochii lumii, dar de fapt viața în România acelor vremuri, și nu oriunde, ci în înfloritoarele cartiere muncitorești precum Bercenii nu era roz, ci ”așa cum o descrie Ion Lazu în romanul său”.  Aceste laude au căzut cum nu se poate mai rău, era imediat după ”tezele din iunie”; am nimerit pe lista neagră, nicio editură nu m-a mai publicat în următorii 8 ani; acum mă gândesc că și scenariile mele au fost stopate tot din această cauză, căci spre exemplu ”Rămășagul” era un subiect de la 1520…
De atunci am avut o reținere la premii, la laude…

9. R.L.: Sunt situaţii când aţi rămas de piatră
I.L.: Nu cred să fi fost cazul…, cu firea mea sensibiloasă. Femeile nu mi-au făcut avansuri sfruntate (numai ele știu de ce!; acum unele îmi fac complimente retroactive … Nu puteai să-mi spui atunci?, le întreb), iar eu m-am comportat întotdeauna ca un om ”foarte însurat”. Așa i-am răspuns unei fetițe de 3-4 ani, nepoțica unui coleg pe care îl vizitam la casa părintească; o duceam în brațe, prin livadă; întindea mânuțele după crengile de măr în floare și brusc m-a întrebat: Dar tu ești însurat? I-am dat răspunsul de mai sus, spre hazul general (căci povestea căsătoriilor mele era prea cunoscută…).
Sunt prietenos din fire, poate mai tolerant decât îndeobște, asta nu înseamnă că lumea dă năvală. Preocupările mele literare pot fi interesante pentru alții, dar pot și plictisi. Am avut trei mari prieteni printre scriitori, despre doi deja am amintit, al treilea este Pan Izverna, cu care nu mai terminam de vorbit despre ale scrisului.  Alți doi mari prieteni din tinerețea mea au fost Ludovic Antal, cel mai dăruit recitator al nostru din toate timpurile și Constantin Popovici, alt împătimit al lecturilor, și iubitor de cultură, sculptorul lui Bacovia, al lui G. Călinescu, Liviu Rebreanu, G. Enescu, Ionel Perlea etc..

10.R.L.: Aţi sărit/Aţi sări vreodată în apă după piatra aruncată de un nebun?
I.L.: Piatra, apa, aerul, focul… În copilărie, fiecare dintre noi a aruncat cu pietre în apă, ne este deci cunoscut sentimentul de satisfacție, în primă instanță, dar de fapt mult mai complex. Să arunci o piatră era deja o mare satisfacție: piatra e mică, însă destul de grea – și ia te uită cum o fac să zboare, hăt, departe. Mai departe decât tine. Mai departe decât am izbutit eu însumi, ieri. În copilăria mea din satul Sărăcești (poate e cazul să spun că un reputat critic piteștean, referind foarte favorabil despre Veneticii mei, semnala marea mea putere de invenție, a toponimelor, până una alta: Sărăcești, Pârliți, Cotești, Proaspeți,  Secuța… Aș fi vrut eu, autorele, însă mi-o luaseră alții înainte; căci nu erau decât numele cătunelor din comuna unde ne dusese Ordinul de evacuare…), copiii perfectaseră un mod foarte ingenios de a se juca cu piatra. O aruncau în sus, cam cât ai întinde mâna și în căderea ei, o loveau cu ciomagul; piatra țâșnea ca din tun și era o mare problemă, dar și o teribilă mândrie să poți indica unde a ajuns acel proiectil…
Or, aruncatul pietrei în apă are multe alte valențe întru mândrie. Mai întâi că devine foarte exact locul unde a ajuns: acel ochi bulbucat, din care se răspândesc cercuri și cercuri de unde…, ; apoi acea confirmare: piatra a dispărut fără urmă, mai găsește-o! Acum, zicerea cu nebunul care aruncă piatra în apă, iar zece oameni zdraveni la minte nu reușesc să o găsească, este cum nu se poate mai expresivă. Mai întâi de toate: este de necontestat că piatra nu poate fi recuperată.  Dovedește-i cuiva că este posibil să recuperezi o piatră aruncată în apă. Poate că în zicala noastră nici nu este vorba propriu-zis de un nebun care aruncă piatra, semn de inconștiență; nici de faptul că în fața unui astfel de gest, omul sănătos la minte simte o scadență: nu se poate face nimic întru recuperarea pietrei, ajunsă la fundul apei, împlântată în mâl, într-un loc imprecis, amestecată printre alte pietre… Vor fi încercat unii să recupereze un bocanc, o curea, un ceas: te scufunzi, bâjbâi prin mâl, apa se tulbură, e rece, n-ai cum să insiști, musai să ieși deasupra, să respiri…
Ca să nu mai spun că aruncatul unei pietre în apă e o gratuitate, e o pierdere de sine, pe moment, e  ca o scurtă nebunie…  Între gratuitate, din partea celui ce aruncă piatra în apă și imposibilitate din partea celui/celor care pot să se ducă cu gândul la recuperarea acelei pietre, lucru prin excelență inutil: o piatră din prundiș, una dintre milioanele de pietre pe care nu le iei în seamă. Iar înțelesul zicerii e altul, totuși: ce a fost făcut e bun/sau rău făcut; fapta e a clipei, trece odată cu ea și întoarcere nu mai există. A încerca să corijezi ce s-a făptuit e curată zădărnicie.

11. R.L.:Acum, încercând un bilanţ, vă stă ceva ca o piatră pe inimă?
I.L.: Nu am mari regrete, pentru că nu am nutrit mari ambiții care să nu se împlinească. Am evoluat lent, poate prea lent, ar spune alții, din aproape în aproape. N-am avut încredere în schimbările de situație de azi pe mâine. Am socotit că e mai sănătos să știu ce mi se întâmplă.  M-am temut că atunci când e vorba de salturi peste noapte, cineva își bagă coada; și acel cineva, vreodată, îți va cere tributul... Sunt mai degrabă mulțumit decât nemulțumit de mine și de viață în general, asta pentru că mult-puținul ce mi-a fost parte l-am adunat cu încetul, perseverând, așteptând, răbdând, sperând. Nu am regrete pentru că aș fi făcut cuiva un mare rău, de neîndreptat. Însă, deodată cu iubirea nestinsă ce o port părinților mei și cu bucuria curată că am avut norocul să trăiesc lângă asemenea oameni adevărați (fără epitete), uneori mă apasă tristețea că nu le-am vorbit explicit despre sentimentele mele; alteori, mă încearcă durerea că nu i-am ajutat mai cu nimic, deși ar fi meritat-o cu prisosință.

12. Dorindu-vă să fiţi tare ca piatra, vă mulţumesc pentru răbdarea de a scoate din piatră seacă răspunsuri la nişte întrebări neconvenţionale pentru cititorii noştri!


(Cele două interviuri Rodica Lăzărescu - Ion Lazu au apărut în nr. 7-8 ale revistei Vatra veche, 2016)