vineri, 6 ianuarie 2017



6 ianuarie: Ionel Teodoreanu, n. 6 ianuarie 1897 - d. 3 februarie 1954.  

Descriere: *   
Născut la Iaşi ("dulce târgul Ieşilor" este o expresie ce-i aparţine), dintr-o familie de intelectuali (tatăl avocat, mama profesoară de pian la Conservator, cu antecesori de acelaşi calibru, printre care Gavriil Musicescu), Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui Al. O. Teodoreanu (Păstorel), şi-a făcut şcoala primară la Bucureşti, Liceul internat de la Iaşi şi Dreptul în acelaşi oraş, luându-şi licenţa în 1920, şi devenind foarte curând unul dintre faimoşii avocaţi-scriitori, alături de Barbu Delavrancea. În acelaşi an se căsătoreşte cu Ştefana Lupaşcu, viitoarea scriitoare Ştefana Velisar Teodoreanu. De timpuriu se raliază grupului literar de la Însemnări ieşene, în frunte cu Garabet Ibrăileanu, care vedea în el un talent de mare viitor. Începând cu primul număr al nou apărutei Vieţi romîneşti  publică fragmente dintr-un roman în trei volume care îl va face celebru în epocă: La Medeleni, 1924.  Privit cu mefienţă de G. Călinescu, care îi reproşa stilul încărcat, baroc, "medelenismul" şi metaforita, Ionel Teodoreanu este în interbelic scriitorul poate cel mai cunoscut şi citit, publicând aproape anual câte un roman. În 1935 dă o frumoasă carte de dragoste  Lorelei. În 1938 se mută la Bucureşti, pe urmele Vieţii româneşti. Începe seria romanelor şi scrierilor memorialistice, de mare succes, pandant al mai vechiului roman Uliţa copilăriei, 1929. Apar pe rând:  În casa bunicilor, 1938,  Masa umbrelor,  1941, Întoarcerea în timp,  1946, deşi în paralel scrisese alte romane precum  Prăvale Baba, 1940,  Tudor Ciaur Alcaz, în 4 volume, 1940-1942. Idolatrizat de cititorul român romanţios, este taxat aspru de Călinescu în Istoria... sa din 1941.  Divinul critic o face şi cu alţi scriitori, poate pentru simplul motiv că aveau succes de public. După cum am văzut însă, alţi scriitori îl ţineau la mare preţ, inclusiv Liviu Rebreanu.
Îl întâlnisem în biblioteca unchiului meu, alături de Sadoveanu. Dar cele mai importante cărţi ale sale le-am citit spre sfârşitul anilor 60, poate pentru că era asociat de culturnici grupului de la Viaţa Romînească, lui Ibrăileanu în primul rând, care avea idei de stânga. Aşa ne-am putut nutri din opera unor Calistrat Hogaş dar şi din scrierile memorialistice ale lui Mihail Sevastos. Oricum, G.Topârceanu era foarte sus în preferinţele noastre, la acea vârstă, dar şi: Păstorel, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu. La Medeleni, Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Masa umbrelor, sunt cărţile minunate ale adolescenţei mele întârziate. Şi o carte stranie, pentru gusturile mele de atunci: cartea de poeme, apărută postum, La porţile nopţii. Să nu se înţeleagă că Ionel Teodoreanu era reeditat în acei ani - îi citeam cărţile procurate pe sub mână, din biblioteci particulare precum cea a unchiului meu din Craiova Ca să sporească legenda scriitorului-avocat imbatabil, se spunea că scriitorul murise sărac, neluat în seamă, într-o noapte din iarna de pomină a lui 1954, când nămeţii au atins 2 m înălţime. Ar fi  fost găsit îngheţat, în nămeţi...
Mai târziu, când s-a publicat corespondenţa lui Ionel Teodoreanu cu alţi confraţi, m-am mirat să citesc mărturisirea că nici unul dintre personajele sale nu este inspirat din realitate, ci absolut toate sunt rodul imaginaţiei scriitorului. O mărturisire prea tranşantă, ce m-a şocat. Practic n-aş fi vrut să aflu care este sorgintea acelor personaje: în realitate, în imaginaţie, câtă vreme ele trăiau intens, în scrierile dragului de Ionel Teodoreanu.
                          
*
După încercări nereușite în str. Romulus nr. 55, unde mi-a fost imposibil să intru în dialog cu proprietarii, le-am pus placă memorială scriitorilor Ionel Teodoreanu și Ștefana Velisar-Teodoreanu pe fațada imobilului din Intrarea Mihai Eminescun nr. 8, la sugestia prietenului poet I. Murgeanu, care mi-a furnizat amănuntul că vila respectivă îi fusese donată lui Ionel Teodoreanu de Comunitatea evreiască, pentru că le câştigase un proces cu miză uriaşă...)
Imaginea apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

                                                                                                        
Poezia zilei: Ion Minulescu, n. 6 ianuarie 1881

   
De vorbă cu Iarna

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...
Era-mbrăcată ca şi-acum un an, 
Cu aceeaşi albă rochie de bal, 
Păstrată vara sus, pe Caraiman...

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I, 
Cu geamul mat, pietrificat de ger, 
Şi canapeaua roşie de pluş, 
Sub care fredona-n calorifer, 
Sensibil ca o coardă sub arcuş, 
Un vag susur de samovar rusesc...

Şi-am coborât în gară, pe peron, 
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord, 
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson, 
De-acolo unde, -n loc de soare
Şi căldură, 
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine, 
Curmale, portocale şi lămâi, 
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte, 
Ce mare eşti, 
Ce bună eşti, 
Ce caldă eşti!...
 


Ion Lazu, (n. 6 ian. 1940) 

 Fotografia mea 

Fotografie

În taină

În osebite chipuri
Se-ntinde peste lume
Albastrul sânge al poetului.
Şi totul urmează în taină.

Unora nu le-ajunge soarele de vară
Alţii se-ndestulează cu boarea lunii;
Scriu unii la lumina
Răsfrântă din ochiul iubitei
Sau scrijelează rime cu jungherul
Pe firul tras din prea înaltul vin;

Unii scriu în pulberea drumului –
În spuma mării dezgrădite alţii,
La siderala vâlvătaie a viscolului

Scriu unii sub acoperişul prieteniei
Pe nesfârşita bunătate a patriei
Sau la picătura subţire
A spaimei de moarte.

Eu scriu la lumina mâinii mele.
Noaptea mai mult,
Când sunt numai uitare
Şi aş crede că mai ard
Doar cei eterni pe zare,

Mâna mea se opreşte deasupra hârtiei
Cu o lumină palidă înceţoşată
Prin care nu se văd decât
Cuvintele ce mă aşteaptă.


1973


Vechi cuvinte...

Ziua mea se despică
Dintr-un cuvînt, din nişte cuvinte -
De la creştet pînă-n rărunchi
Ca de-un fulger fierbinte

Nu-mi fac speranţe, nu-mi e nici frică
Rătăcind prin largi ocoale
Şi brusc viaţa mi se despică
Doar citind vechi cuvintele tale.

  
Alţi scriitori:
Ion Budai Deleanu, n. 1760
Ion Heliade Rădulescu, n. 1802 – d. 27 aprilie 1872
Ion Lazu, n. 1940,  vezi: www.ion lazu crispedia.ro
Ion Drăgănoiu, n. 1943 



Două interviuri Rodica Lăzărescu - Ion Lazu, III

DIALOG PAREMIOLOGIC
cu un cel mai bun scriitor dintre geologi / cel mai bun geolog dintre scriitori…

1.R.L.:Stimate domnule Ion Lazu, în înţelepciunea lui, românul zice de unul care umblă haimana că numără pietrele. Geologul de ce le numără?
I.L.:Văd în expresia ”numără pietrele” teribilul dispreț al omului care lucrează ”în sudoarea frunții” pentru pâinea sa și a familiei față de cel care își pierde vremea umblând fără rost, de colo-colo, livrat celei mai inutile acțiuni din câte se pot imagina: numărând ceea ce  nu se poate număra, infinitul pietrelor… Observația privind pietrele e foarte justă, iar amendarea zăbăucului e nemiloasă, ca a oricărui parazit social. Totuși, geologul vede mai altfel lucrurile.  El știe, de pildă, că o piatră de pe drum a fost adusă acolo din prundul râului; că de pildă, în prundul Oltului, la Slatina, pietrele sunt aduse nu doar din muntele Cozia și din cei învecinați, ci și de dincolo, din Ardeal; ele pot proveni din Făgărași, din Baraolt, dar și de la Miercurea Ciuc… Prin eroziune, rulare, transport, sedimentare. Uneori  o piatră nu mai mare decât pumnul e tot ce a mai rămas dintr-un munte întreg! Partea lui cer mai dură: cuarțul, silexul… Ideea e că totuși cineva, cândva, a trebuit să numere pietrele, anume ca să găsească bucățile de silex/cremene, din care să spargă așchii pentru jupuit carnea, pentru vârfurile de săgeți, de sulițe, fără de care ”nema putirință”, nema ”vânătoarea foametei în Munții Carpați”(N. Labiș); fără de care (cremene), degeaba ar fi scos omul (Călin) ”amnarul… și iască/ Să aprindă focu-n codru, să se-ntindă, s-odihnească”. Asta numai așa, ca să vedem și cealaltă față a medaliei…
(Mă văd mai acum niște ani, revenit în satul de adopțiune, să mai aflu ce e pe la casa părintească -, unde de vreun deceniu nu mai e nimeni; am mers să schimb câteva cuvinte cu vecina de peste drum; a ieșit la poartă, am vorbit una-alta – despre mormintele părinților mei; și brusc m-am aplecat și am dibuit o piatră, din grămada de pietriș (zis balast) deșertată acolo din remorcă. Fără vreo explicație, am strecurat piatra în buzunar. Ce să-i reproșezi cuiva care ia o pietricică dintr-un milion?  Mai ales dacă e vecinul venit în vizită, domnul inginer de la București… Ci era o piatră  întocmai ca o floare, pe care o mai am și astăzi în vitrină: o piatră-floare; nu mai mare decât o mandarină, la fel de rotundă-teșită, însă etalând petalele unei flori roșii-violete (o culoare minerală tipică, i-aș spune), din cristalizarea concentrică și radiară a unor cristale de cuarț, feldspat roșu și fluturași de mică – un desen prodigios, care se aprinde atunci când umezești fața pietrei… Și așa…cu număratul pietrelor.)

2. V-aţi născut în sfântă zi de Bobotează, într-o comună din Benderul cândva graniţă între Ţara Moldovei şi ţara Sultanului. Din câte vă amintiţi, era aşa cum se zice – ger de crapă pietrele? Ce amintiri păstraţi din acea zi (evident, în matricea dvs. culturală)?
      I.L.… (ca mai sus)
3. R.L.:Sunteţi capricorn. Astrologii spun că piatra dvs. norocoasă este granatul. Adică piatra de şlefuit şi/sau piatra semipreţioasă?
I.L.: Cu granatul sunt în cele mai bune relații, deși, cum văd, ignoram datul astrologilor. Mereu învățăm. Or, apartamentul meu este plin de eșantioane aduse de la Ocna de Fier, toate doldora de granați. Risipitor cum sunt, am cadorisit nenumărate astfel de eșantioane (semiprețioase) celor la care mergem în vizită; doamnelor le-am menționat de fiecare dată: ”cu granate ca astea, extrase din minele de la Ocna de Fier a fost împodobită coroana imperială a Mariei Tereza!” Altceva, nu? Au culori de la roșu la maroniu și la portocaliu, o grupă de șase minerale, diferit numite: almandin, andradit, grosular, pirop, spessartin, uvarovit – vă spune ceva această înșiruire? - , în funcție de niște elemente care se înlocuiesc între ele, în rețeaua cristalină: Ca, Fe, Mg, Mn, Al, Cr, Ti  (ca să nu uit ce știam. Jurnalul meu, ce se desfășoară pe vreo 4 decenii, e plin de lucruri pe care mă temeam să nu le uit, și de altele pe care abia le aflasem și doream să nu-mi treacă pe lângă ureche).
Având duritate mare, anume 8,5 pe o scară până la 10, pulberea de granat este utilizată la șlefuit. Vorba ceea: diamentele se șlefuiesc cu diamante!

      4. R.L.:Tot zodiacul ne spune că un capricorn își pune carul în pietre. Vă caracterizează încăpăţânarea, domnule Lazu?
I.L.: Spre rușinea mea de om iubitor al vorbirii populare, nu cunosc expresia. Din câte îmi dau seama este a-ți pune carul într-un loc nepotrivit,  când nu găsești altul mai bun; într-un loc de unde cu foarte mare greutate mai poate fi pus în mișcare. (Cu avantajul de a nu putea fi furat de alții)  Dar dicționarul precizează: A nu renunța (la ce-i al tău). Sau expresia mai are și alt sens? Nu sunt un încăpățânat, în înțelesul pe care îl dau eu termenului; ci sunt un ins perseverent, care se străduiește să nu lase lucrul nefăcut, dacă s-a apucat de el. În ce mă privește, doresc în secret să scap cât mai repede cu putință de corvezile zilei și să mă pot în fine ocupa ”de-ale mele”. Tot sper ca acest aspect să nu se observe, dar am fost demascat în multe rânduri. Simt nevoia să fac o precizare, referitoare tot la cazul meu: cele mai importante (sau măcar cele mai neașteptate) idei și sugestii scriitoricești mi-au venit în timp ce duceam la îndeplinire cele mai anoste îndeletniciri și obligații ale zilei. Nerăbdarea de a termina cu treburile casei se referă la timpul care îmi rămâne efectiv pentru redactare. Or, la mine redactarea este laborioasă. Nu scriu din fuga condeiului, să nu pierd inspirația, Dragă-Doamne.  De unde atâta inspirație? Am înțeles că ideile noi sunt de fapt puține, și vorba lui Arghezi, ”gândirea vine de la sine”; din neant, și părând să nu prea țină cont la cine se nimerește să poposească.  Important este abia ceea ce reușești să scoți din ”inspirațiile” fugare. A se stărui pe pagină.

5.R.L.: Care a fost piatra de încercare în cariera dvs. literară? 
I.L.: Dorința mea cea mai puternică a fost să găsesc mijloacele de a (s)pune pe hârtie ceea ce mi se întâmpla la un moment dat: gânduri, simțiri, amintiri, secvențe de viață, inclusiv ceea ce credeam eu despre starea de lucruri din România anilor de comunism. Să o spun cât mai exact, cu maximă acuratețe. De aceea realul a ocupat în mentalul meu primul raft, toate celelalte aspecte trecând în plan secund.  ”Pradă realului”, cum a spus un alt slătinean.  Aceasta a fost miza mea.  Sigur, citisem cu fervoare pe marii scriitori (dar și literatură de toată mâna, cât cuprinde), însă niciodată nu am făcut distincția între ”descrierea după natură” și ceea ce numim ficțiune.  Or, ficțiunea se află de-o vreme la mare preț, îndeosebi în tagma criticilor literari. Să nu cumva să le oferi altceva decât ficțiune pură! Atât! Numai aceasta e literatură cu adevărat. Au născocit o mie de genuri și subgenuri ale literaturii, anume ca să scoată în față literatura de ficțiune. O greșeală cât roata carului. Dar dezbară-i din astă credință/ prejudecată.  Am asistat mai acum o săptămână la Colocviul anual de critică. Nu pentru că aș fi comis ceva în domeniu, ci pentru că am fost invitat de inițiatorul acțiunii, Radu Voinescu. Mă invitase și la precedenta sesiune. Am scris o relatare a dezbaterilor, a publicat-o imediat în Luceafărul. A publicat-o și Virgil Diaconu în Cafeneaua literară, poate și alții…  Or, Radu Voinescu a scris despre absolut toate cărțile mele. A citit o primă carte și i-a făcut bună impresie; le-a citit și pe următoarele vreo zece. De ce ai citi cărțile unui scriitor care nu merită?! S-a vorbit despre genurile literare, în mod special despre genurile minore. Însă, mirare: absolut nimic despre literatura memorialistică. E paraliteratură, dacă nu și mai puțin de-atât.  Ficțiunea primează. Niciunul dintre cei 17 actanți, mai tineri sau octogenari, veniți din toată țara, nu a amintit de memorialistică. Nu e în canon! În Istoria critică îi sunt rezervate acestui gen doar 2/3 pagini, cam 2 la mie din text. N-am pomenit judecată mai strâmbă, nici nedreptate mai flagrantă. Atunci ce sunt marii scriitori, dintre care unii nu au scris decât memorii? Unde se încadrează Amintirile din copilărie ale marelui clasic Ion Creangă?  Și cât de departe de autobiografie se plasează romanul Ion, unde Rebreanu apare nu doar ca personaj (Liviu-Titu), dar își aduce toată familia, părinții și cei 12 frați?  Unde s-ar încadra Moromeții, o carte accentuat autobiografică, pe care autorul a ezitat vreo 5 ani dacă să o publice ori ba; roman despre care a notat: ”această carte n-ar fi trebuit scrisă”. Numele de familie, personajele, vecinii, faptele, totul este autobiografic. Nu sunt acestea datele elementare ale literaturii noastre? Însă, critica noastră eludează asta, cu superbie. Dar Întâia noapte de dragoste…, dar…  Uităm de la mână pân-la gură. Eu, cel puțin, am spus mereu: Veneticii este o scriere accentuat autobiografică. Vera și Grigore, Timotei și Mihail, Dona și Ancuța, sunt personaje dar sunt numele reale ale celor din familia Lazu (în roman: Manu, foarte diferit, nu?).  Aveam un bun prieten și mare scriitor, însă ocolit de noroc, autorul unei cărți de excepție, Mahalaua lunaticilor; îmi mărturisea că nu poate să scrie decât cu numele reale ale personajelor, iar când să dea manuscrisul la tipar, schimbă câteva dintre ele, însă tot așa, foarte aproape de cele adevărate.  Și de ce această discriminare: dacă nu e ficțiune, atunci nu luăm cartea în discuție? Și ce e ficțiunea, până la urmă? Iată ce am constatat, scriind Veneticii, roman accentuat autobiografic, repet: anume că în redarea unei povești de familie ai nevoie chiar de mai multă ficțiune ca îndeobște. De pildă: descrierea drumului de  două săptămâni, cu trenul, de pe malul Nistrului până pe malul Oltului, despre care mama nu-mi povestise mai nimic – și ce-ar fi fost de spus, decât că ne-am chinuit, că am dormit prin gări, că… Întâmplarea ori destinul, dacă mergem pe ideile populare, a făcut să-mi închei cariera de geolog cu prospecțiuni pentru lidiene în zona Câmpulung Moldovenesc. Am avut rezultate peste orice așteptări și în final firma noastră a livrat Băncii Naționale un set de pietre-lidiene. Ce sunt acestea? O silice coloidală, neagră, deci de natură sedimentară, spre deosebire de silex, rocă magmatică. Sunt pietrele pe care se încearcă obiectele din aur pentru a li se determina caratele. Este un procedeu din antichitate, clasic deci: se trage o dungă, se compară cu una standard și se utilizează apa regală. Mă opresc aici cu explicațiile. Mai departe scrie-n carte.

(Textele postate aici au apărut în numerele 7-8 / 2016 ale revistei Vatra Veche)


 VA URMA