joi, 5 ianuarie 2017



  5 ianuarie: D. Ciurezu, n. 7 noiembrie 1897 – d. 5 ianuarie 1978
Unul dintre scriitorii uitaţi este şi D. Ciurezu, totuşi poet bine receptat cu primele sale două volume de versuri, răsplătite fiecare în parte cu premii ale Academiei. Susţinut la debut de Goga, apoi şi de Mihail Sadoveanu, care l-a propulsat cercetător-şef la secţia Academiei din Cluj. L-a folosit în anii proletcultului pentru elaborarea romanului de tristă faimă Mitrea Cocor, pe care scriitorul trecut cu arme şi bagaje în tabăra învingătorului bolşevic l-a publicat sub semnătură, însă cedându-i „negrului” remuneraţia aferentă.
Fiu de ţărani din Pleniţa doljeană, a făcut şcoala primară în satul natal, gimnaziul la Craiova, a început liceul la Al. Lahovary din Rm. Vîlcea, dar a fost mobilizat pe front, luptând la Oituz. După conflagraţie, şi-a terminat liceul în particular, a urmat Literele şi Filosofia din Bucureşti şi a publicat poezii, devenind redactor şi colaborator la revistele literare ale vremii. O lirică de sorginte tradiţionalist-vitalistă, preluând şi prelucrând producţia orală oltenească, de la colinde, descântece, până la balade şi poveşti haiduceşti,  şi deasemeni angajând un creştinism intuitiv, nedogmatic.
Odată cu instaurarea comuniştilor, nu s-a mai putut încadra la proletcultism decât în modul subteran amintit mai sus, ca negru al maestrului său de pe vremuri Mihail Sadoveanu. A reuşit să subziste, în schimb dicţionarele şi istoriile literare din vremea comunismului l-au pierdut pe parcurs. Şi măcar de-ar fi fost singurul caz; din păcate, asta era regula.

Opera: 
Răsărit (Craiova, 1927); 
Pământul luminilor mele (1940);
Cununa soarelui (1942 şi ed. a II-a, 1971, cuvânt înainte de Al. Piru); 
Sus la nunta stelelor (1994). 

Poezia zilei: D. Ciurezu

Cad fulgi mari de noapte şi zăpadă

Doamne,
Cad fulgi mari de noapte şi zăpadă
Pe drumuri şi pe satul meu
Şi înţeleg cât poate-un Dumnezeu,
Când mintea mea nu poate să mai vadă.

Se 'ntind chilimuri albe pe uluci
Şi urmele în urma noastră pier
— Un sat uitat între pământ şi cer
Cu-o lume de poveri şi de năluci.

Ce-Ţi putem da din tot ce-avem,
Din simplitatea noastră de cătun,
În noaptea asta ninsă de Ajun,
Când stau la geam şi din văzduh te chem.

N'avem decât colinde şi copii
Şi mâinile trudite ce se 'nchină,
Pîstrând 'n ele un licăr de lumină
Din soarele ce cură pe câmpii …


Leo Butnaru, n. 5 ianuarie 1949 

          

  În al zecelea cer

Nu doar cele nouă ceruri danteşti -
în al zecilea cer se află poezia - în
cerul gurii lui Dumnezeu...


Cum citește sfântul


Cum citeşte un sfânt?
Întâi
de la privirea lui
se aprinde primul cuvânt
care
cu flăcăruia sa
luminează următorul cuvânt
ce se aprinde şi el
în continuare de rând
luminând
şi aprinzând
al treilea cuvânt
ce-l luminează
şi-l incendiază pe următorul...

Anume aşa citeşte un sfânt
cuvânt cu cuvânt
ce se aprind
pe următorul cuvânt luminând
aprinzând...

Anume aşa - luminează
aprinde
arde
cuvânt după cuvânt
fără a lăsa urme
scrum de sens
mai rarefiat
mai dens
încât
nimeni nu ştie ce a citit
totuşi
un sfânt...

Alţi scriitori:
Emil Gârleanu, n. 1878
Bazil Gruia, n. 1909
George Dan, m. 1972

Tamara Gane, m. 1992 



 Două interviuri: Rodica Lăzărescu - Ion Lazu
(partea a doua a primului interviu)

8. R.L.. Apropo de politică – în ce relaţii vă aflaţi cu doamna asta (zic unii de moravuri uşoare)?
I.L.. De câtăva vreme am scos din grila de preocupări această rubrică, ea mi-a supt în primii ani de după Decembrie întreaga energie spirituală. Nădăjduind, sperând, implicându-mă. Tropăind și scandând în fața ambasadei Ruse, până n-am mai rămas decât câțiva demonstranți: Nu m-am plasat în fruntea Pro-Basarabia, nu am ocupat loc în cușca lui Ilașcu, nu… Am mărșăluit cu gloata, crezând că o voință liber exprimată, printre alte mii și mii, va aduce Binele. În primele luni din 1990 am luat pe cont propriu o acțiune de colectare de cărți românești pentru școlarii din Basarabia. Pe 30 martie m-am prezent la U.S. din Chișinău cu un TIR înțesat de cărți, le-am descărcat în marele hol al sediului USM. Cu o mașină oferită de conducerea Uniunii, am dus un mare pachet de cărți, pregătit special pentru școlarii din comuna mea natală. Cărți alese pe sprânceană, din toți marii noștri clasici, spre luminarea elevilor de la baștină. De curând, primesc un mail de la un profesor din comună, îmi scrie că a găsit într-o magazie acel pachet, nedesfăcut, după un sfert de veac… Fără comentarii. Dar câtă obidă în suflet! Câtă obidă…
Cât privește politica din eterna și dulcea Românie, s-a decăzut la forme monstruoase de corupție, sub fațada coșcovită, ca vai de lume a democrației. Orice loc eligibil fiind o sursă prea-mănoasă de venituri ilicite, candidatura costă nu glumă, apoi cel propulsat în fruntea bucatelor musai să-și achite datoriile, obligațiile, să-și ajute ciracii, să și-i îndatoreze; o face din părtinirea celui ce oferă mai mult la obținerea contractelor cu statul. Un stat eminamente impozitar, s-a spus.  În Sectorul III, cel mai mare din Capitală, de două decenii se bagă banii în gărdulețe (În unele locuri aceste gărdulețe mereu înălțate, deși absolut inutile, au depășit 3 metri); borduri peste borduri, anvelopări pe sprânceană (pe șpagă prestabilită), bănci una lângă alta; în loc să se construiască 5-10 mari parcări subterane, cu pază și plată, se proliferează parcările la suprafață, luând una sau două benzi din lățimea bulevardelor – vezi Bd Liviu Rebreanu: pe 2 km, parcări pe ambele sensuri, cu locșor pentru fiecare mașină, delimitat cu borduri pe trei laturi – iar bordurile! Și de fapt mașinile sunt parcate în zone nelocuite, fără pază; s-au investit sume enorme și materiale peste poate în Parcul IOR: foste alei pietruite, de 2-3 m lățime, au devenit autostrăzi, placate cu granit, cu andezit, desigur materiale aduse din străinătate – adevărate piste de lansare. Ar părea o risipă abracadabrantă, dar ne e clar că o treime din costuri intră în buzunarele edililor. Și ce mi-e din Sectorul III până în Panama?! Masoneria, mafia, serviciile interne, dacă nu chiar SIE. Parlamentul, o sucursală a Penitenciarului general. Cocoțat de decenii la președinția Senatului, a PNL-ului, brusc primești un plic galben, via Irak, precum Crinul nostru, care a fost ab initio de-al lor!

9. R.L.: Să trecem la lucruri mai plăcute! Ce anume vă reţine atenţia şi vă face să imortalizaţi acel ceva într-o fotografie?
I.L.: Declanșez în clipa când mă simt răpus de frumusețea lumii naturale. Asta ca să nu lungesc vorba.  Lumea ca atare, dar cu deosebire pădurea, munții, cursurile de apă, aspectele naturale m-au vrăjit dintotdeauna. Într-o primă excursie la munte, cu un grup de colegi liceeni, am fost vrăjit de frumusețea lumii montane, care se prezenta pentru prima oară ochilor unui adolescent crescut la câmpie, între zări scunde, fără deschidere. Șocul peisajului alpin a fost  năprasnic, încântarea mea a dat peste răscol. Mi-am dat seama pe loc că nu-mi doresc nimic mai mult decât să trăiesc la munte, sub un cer paradisiac. Peste un an sau doi, alegerea geologiei ca facultate a fost de la sine înțeleasă. Îndemnurile spre filologie ale profesorilor au căzut în gol.
 Nu e exclus ca dintre toate simțurile, la mine văzul să fie cel mai  ager, ori cel mai artist.  ”Lumina creează umbră, iar umbra creează relief”, spunea Blaga.  După cum cade lumina, lucrurile ni se prezintă sub aspecte mereu altele; putem surprinde armonia formelor, care ne încântă, ne extaziază. ”Trecând printre coloane de păduri/… /Și să mă-nalț prin hornul unei raze”, scriam, în tinerețe. Fusesem impresionat de o expoziție internațională de artă fotografică, la București. Imediat mi-am cumpărat un Smena, cel mai ieftin aparat fotografic, și marea vânătoare de imagini a început. Nu s-a ostoit nici astăzi, cu vârsta, cu potopul de imagini care ne asaltează. Prin parcuri văd școlari care-și fac fotografii, apoi se uită la ele și râd de mama focului. Nimic rău în asta. Însă n-ar întoarce tableta și să ia la bani mărunți scoarța unui platan, cicatricile unei sălcii bătrâne,  o scorbură răsturnată, ori reflexele de la marginea lacului. Viața e mult mai largă, necuprinsă, mereu surprinzătoare. Ci ei nu se au în vedere decât pre sine, în ”cercul lor strâmt”. Cineva care dă ocol copacilor poate părea suspect, nu? La întâlniri culturale, toți confrații iau posturi academice, detașate. Eu mișun prin colțurile sălii, iau imagini cu marii scriitori, postez pe–al meu blog. Sunt de-acum sute și mii de imagini cu scriitori, cu case unde au locuit. Sunt coautor la un album cu case de scriitori din București; alte câteva sute de imagini le-am oferit MNLR, apoi USR, fără rezultat.  De ce fac eu/ și nu fac ei toate astea? Poate deja am explicat unele aspecte…

      10. R.L.: În fine, să nu uităm că sunteţi geolog! Cum e sufletul pietrei, stimate domnule Lazu?
I.L.: Primul răspuns care îmi vine în minte . Sufletul pietrei este necunoscut, ocultat, ignorat. El răspunde ignorării noastre cu o tăcere veșnică, de piatră. Piatra ca atare a fost obiectul cercetărilor mele ca geolog prospector. În această profesiune totul începe de la cunoașterea/identificarea rocilor.  Pământul ca planetă a parcurs o evoluție de 4 miliarde și jumătate de ani. Indiferent de teoriile cu privire la apariția sistemului nostru solar, e vădit că prin răcire, miezul globului terestru s-a separat după densitatea elementelor, iar scoarța pământului, constituită mai târziu pe scara timpului, a avut o evoluție aparte, foarte complicată și diferită de la un loc la altul, de la o era la alta.  Un profesor de-al meu de la Universitate, ajuns mai târziu ministru, se alarma de faptul că oamenii îndeobște, indiferent de gradul lor de cultură, nu au cunoștințe elementare despre scoarța terestră. Despre toate domeniile științei se cunosc suficiente lucruri ca omul obișnuit să aibă o idee cât de cât corectă în fiecare sector. În ce privește geologia, se ignoră azbuchea domeniului, nu se cunosc literele acelui alfabet.  Personal am constatat că niciunul dintre oamenii cu studii superioare cu care am discutat nu știe cel mai simplu lucru despre roci: că ele sunt de trei feluri: magmatice, metamorfice și sedimentare.  Tot ce putem afla, până la cel mai mare detaliu despre roci, se subsumează acestei triple apartenențe. Geografia ca geografia, dar cunoștințele de geologie, foarte sumare, nu se mai predau în școală.  Pe teren, geologul caută roca vie, de sub pătura de alterare, o lovește pentru a o cerceta în spărtură proaspătă; o identifică litologic și ca vârstă, îi deslușește poziția în spațiu, trece toate observațiile pe hartă și în final imaginează structura de adâncime a regiunii. Datele sunt confirmate/corijate prin foraje și avem o imagine a zăcămintelor de cărbuni, de sare, de petrol și gaze, de alte minereuri și roci utile.  Când intru într-o expoziție de sculptură, mă interesează operele ca atare, dar nu ignor rocile din care au fost scoase la iveală. Un granit, un andezit, un bazalt. Sunt consternat când un granit roșu, deci o rocă magmatică intrusivă acidă este confundat cu o marmură roșie. Confuzie ce se face la nivel academic, nu alta! Constatând că sculptorii de-o viață, ajunși la celebritate și vorbind neîncetat despre ”sufletul pietrei”  nu fac un minim efort să treacă dincolo de cuvintele: piatră, marmură, uneori și gresie, cu prietenul meu din tinerețe Constantin Popovici plănuiam să scoatem un manual de utilizare pentru cei ce se nevoiesc o viață întreagă cu piatra! N-a fost să fie. Și cu ce ar fi schimbat manualul acela percepția pietrei la nivel global? Cu Brâncuși, prin excepție, lucrurile au stat cu totul altfel. Gorjeanul acorda soclului o maximă importanță, uneori lucra la soclu la fel de mult ca la statuia propriu-zisă.  Ceea ce a contat enorm.
Am văzut la Muzeul Brea din Los Angeles  serii mari de sculpturi din preistoria Indiei, a Asiei de Sud-Est, departajate pe epoci, pe culturi, pe milenii etc..  Nenumărate cumințenii ale pământului. Sculptate în roci extradure, în șisturi cuarțitice, clorito-sericitoase, reduse deci la liniile esențiale, de o teribilă expresivitate, care s-a pierdut pe parcurs.
Piatra ascunde tot, e sub pecetea tainei - dar ar putea spune totul. O rocă anume, apare în condiții stricte. În ce privește rocile magmatice, cristalizarea din soluție se desfășoară după rigori extreme, în funcție de concentrația fiecărui element, dar și în funcție de punctul de cristalizare, dar și în funcție de celelalte elemente componente. Când niște elemente se combină, temperatura de cristalizare este total diferită de a fiecăruia în parte dar și de media lor.  Ca persoană particulară, dacă privești de aproape un perete de calcar, de granit, de bazalt, te izbește frigul de moarte al regnului mineral, te oprimă tăcerea/ muțenia impenetrabilă a rocii; dacă te apropii ca specialist, e ca și cum ai deschide o carte cu subiect captivant: deslușești de la o clipă la alta și din detaliu în detaliu: o istorie de dinaintea tuturor istoriilor trăite de plante și animale, de la formale primare la cele mai evoluate.

      11. L. R.: Dar al… bolovanilor?
I.L.: ”Iar sufletul copacului e mut / Și-ncercuit pe câte-ar fi de spus…” (Copac, Valea Rea, 1965, o altă poezie de acum 5 decenii…). Asta cu privire la sufletul copacului.  Sufletul bolovanilor (desigur ați vrut să vă referiți la concrețiunile grezoase de pe valea Gresarea, obiectul fotografiilor mele din ciclul ”Pietre”, din albumul de artă Natura sculptează), este încă mai enigmatic. Trovanții, aceste concrețiuni grezoase, pe care am mândria de a le fi lansat ca subiect inepuizabil, se formează în subsol, acolo unde nu există suficientă soluție calcaroasă pentru cimentarea întregului strat de nisip. În condiții optime, ar lua naștere un strat de gresie, rocă de tot comună, nepretențioasă, bună la construcții și pe care cosașii o poartă la chimir, pentru a-și ascuți unealta trudei lor în fâneață. În cazul când soluția este insuficientă, atunci cimentarea are loc în jurul unor nuclee de cristalizare: un fragment de argilă, de altă rocă, un ciob de scoică, de os  etc. Materia se consolidează după legile generale ale simetriei și gravitației, și în final avem forme cu suprafețe sferoidale/ovoidale, de o indicibilă frumusețe,  Sunt plăcute la contemplare, transmițând un sentiment de armonie și durată. Iar din simplul fapt că gândirea noastră este antropomorfă, căutând mereu asemănări cu ceva ce deja am văzut și cunoaștem, aceste concrețiuni sferoidale ne sugerează chipuri de oameni sau de animale, asemănări  incitante, trimiteri enigmatice. Totul în mediu natural, pe o viroagă neștiută, între dealuri și păduri. Înaintezi pe firul apei, te apleci, vezi ”minunăția” și sufletul ți se dilată, în lumina și tăcerea ca de la facerea lumii, într-o amiază strălimpede de vară. Cam asta ar fi, despre sufletul trovanților. Dar ce ură neîmpăcată din partea poetului I. Gh., la apariția albumului meu și mereu după aceea. Căci scosesem un album luminos, cu explicații clare despre frumosul din Natură; în vreme ce poetul, de-a lungul a câteva decenii și neîncetând nici azi, scoate cărți despre așa-zisele statui de beton ale unor protopopoare, acele Megalite care ne-ar plasa pe un loc fără concurență în protoistorie. Chipuri de zeițe, de totemuri etc., în locul frumuseții ca atare, în locul bucuriei curate, vorba tot a lui Brâncuși. Nostimada este că, după ce și-a câștigat notorietatea cu aste ”megalite”, marele poet a ajuns la încheierea că e cazul să doneze neprețuita sa colecție Chinei (care a refuzat oferta, apoi Rusiei, care și ea…). Dar de ce înstrăinarea acestor ”comori”? vă veți întreba. Pentru că acest popor român , ingrat, nerecunoscător, ignorant, nu le merită! Fără comentarii.

12. R.L.:  Citez din nou din „Veneticii”: „Mereu cu regretul în suflet”… Ce regretaţi cel mai mult?
I.L.: Cel mai mult regret faptul în sine că mersul istoriei ne aruncă la margine (ca persoane fizice, ca popoare), de nu chiar în neant; prea puține din lucrurile în care am crezut într-o viață de om mai au acum vreo valoare. Mai întâi lucrurile ce țin de  morală, căci am vrut să trăim în demnitate, în respect de sine și de concetățeni, de la cei din preajmă până la cei îndepărtați, deveniți simbolici. Libertatea, democrația, își arată cealaltă față, odioasă/hidoasă. Cinismul trece peste orice, peste valoare, fără păs, se plasează în fruntea bucatelor. Ce-l deosebește pe un potentat de cel mai disprețuit pungaș? Bogătașul a ajuns acolo sfidând orice principiu de morală, sfidând inclusiv legea concurenței, care presupune șanse egale. Ori, descurcărețul, se folosește de speculații, de coruperea celor din sistem, dă șpagă și își ia de fiecare dată partea leului. În fapt, el este inapt de muncă propriu-zisă, el nu se preocupă decât de mistificarea concetățenilor,  în ideea că el merită totul, iar fraierii nimic. Încep să înțeleg altfel aserțiunea lui Eminescu, care intuise că există o categorie de oameni care se consideră mai cu moț ca semenii lor, ei nu s-ar înjosi cu munca fizică, ci se ocupă de speculații oneroase, din care toți ceilalți ies păgubiți.  Convingerea lor fiind că aceia nici nu merită mai mult. Toate principiile morale sunt abolite chiar dacă de ochii lumii se mai păstrează impresia de cumsecădenie, de moralitate, de fair-play.
Personajele din Veneticii trăiau cu regretul în suflet că au fost rupți de la matca lor, aruncați pe uși străine; necazurile lor de zi cu zi le induceau ideea că dincolo ar fi trăit în liniște, în prosperitate și bună-înțelegere. Nouă, azi, ni se induce ideea că niciunde pe lumea asta nu se mai poate trăi în cinste și demnitate, chiar câștigându-ți pâinea în sudoarea frunții, ci vom fi masa de manevră a unor scelerați la scară planetară. De la Berlusconi și Sarcozy încoace, lucrurile s-au dat pe față, nu mai cată să fie cosmetizate.

13.R. L.: De ce anume vă temeţi cel mai mult? De uitare cumva?
I.L.: Nu mă tem de uitare, care oricum este principiul suprem. În șirul nesfârșit de viați ce se succed, pier la soroc indivizii, se sting familii care au călărit secole; dispar granițe, dispar tradiții de milenii, dispar limbi, dispar popoare.  Căci acelorași mijloace / se supun câte există”, spune Poetul.  Pe cât de tare ne mâhnește ideea, tot pe atât de bine înțelegem faptul simplu că nu ne putem sustrage rânduielii pe pământ. Nu mă mai tem. Am o îngrijorare privind neputința, care ar surveni cu vârsta. Repet: Mai degrabă mi-aș dori să mor lucrând decât în neputință și regrete.

      14. R.L.: Înainte de a vă mulţumi pentru amabilitatea şi răbdarea (căprească!) de a ne răspunde unor întrebări mai mult sau mai puţin meşteşugite, am o curiozitate, pe care, multă vreme locuitor al Slatinei fiind, mi-aţi putea-o satisface: e adevărat ce se spune despre fetele de acolo – „fetele din Slatina / cu ochii cât strachina”? (Vă jur că nu-i spun doamnei Lidia!)
      I.L.: Multe năstrușnicii ne mai propun/livrează și rimele, cele populare chiar mai multe decât îndeobște. Dar e încă unul dintre misterele unei limbi, care și din această cauză capătă individualitate. Ce rimează (și se impune ca realitate ideatică, devenind normă!) la noi, la vecini cade ca nuca-n perete. O anumită curgere a cuvintelor impune continuarea sub formă de poezie și decide rezolvarea într-o rimă care altfel nu ar avea nici o explicație. De pildă, pentru fetele din Slătioara, comuna vecină orașului meu de adopțiune,  s-ar impune o cu totul altă rezolvare. De pildă: fetele din Slătioara/ Vin la gard în toată seara… (Dar nu suntem în plin Topârceanu?);  căci Fetele din Slatina, o spunere ce respectă un anumit ritm și măsura de 7 silabe, ca în metrica populară, ne furnizează această năstrușnicie: Cu ochii cât strachina. Năstrușnicie, dar de ce nu o metaforă? Poezia face posibile mute lucruri … imposibile. Aș putea veni cu nenumărate alte exemple de poezii  a căror desfășurare e dictată de o rimă impusă (Să fi zis rapsodul popular: … Ne învață datina? (de altfel o rimă perfectă, însă absolut nesărată, pe care  rapsodul și-a șters-o urgent din minte.). Iar la obiect, cu fetele din Slatina, frumoase-foc, a fost un adevărat dezastru personal.  Eram la liceul de băieți, însă exista și unul de fete, singurul din județ. Tot fete una și una. Noi, cei de la internat, dar și cei de pe la gazde, practic nu aveam posibilitatea să le vedem. Iar profesorii noștri, după vechea sistemă, ne interziceau să rămânem în oraș după ora 19. Patrulau pe străzi, diriginții erau nemiloși: lista, careul, pedeapsa. Suntem în anii 1953-1956, dar ceva din milităria interbelică se păstrase. Un domn, fost colonel pe vreme de război, profesor la superlativ de geografie, pe care îl admiram nelimitat pentru câte știa (un Popescu, desigur, dar tot orașul și județul îl știa după porecla Mustață), ins cu o minte strălucită, care transforma ca pe apă gradele Reaumur și Fahrenheit în grade Celsius și invers, care dacă absenta vreun profesor, înhăța catalogul, venea la clasă, asculta elevii, preda lecția, indiferent care ar fi fost materia;  acest om te putea da afară din liceu pentru o mică abatere  disciplinară, de-ai fi fost premiantul clasei. Cu fetele de la liceu, cele care absolveau odată cu noi, ne-am întâlnit o singură dată, la banchetul de sfârșit. Ce emoții, ce tremurici… (Și  îndată eu am căzut în butoiul cu melancolie, cum spuneam).  Dar ce frumoase! Dacă prin absurd nu aș fi știut să dansez până la acea oră (dar mă născusem cu dansul în sânge, îi semănam Mamei), sunt sigur că aș fi învățat instantaneu pașii. Nu am pierdut nici un dans, niciunul, la acel  banchet de pomină…
Dansul cu o fată imaginară, dans diafan. Dansul cu Viața…(Devenit, prin deviere, ”dansul cu cartea„, al lui Florin Mugur.