miercuri, 4 ianuarie 2017



4 ianuarie: Nora Iuga, n. 4 ianuarie 1931, Bucureşti                   

Descriere: Nora_Iuga   

Bucureşteancă, dintr-o familie de intelectuali (apoi soţia poetului George Almosnino şi mama prim-balerinului Tiberiu Almosnino), Nora Iuga a făcut liceul la Iulia Hasdeu şi apoi Filologia din Bucureşti, secţia limbi germanice, fiind profesoară, redactoră la Neuer Weg, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, deci mereu în contact cu literaturile europene, din care în timp avea să traducă masiv şi remarcabil, cum nu o pot face decât scriitorii de vocaţie. Pe nedrept expediată în dicţionarele de dinainte de Decembrie, nu a fost  receptată adecvat nici după aceea de autorii de dicţionare şi de istorii literare decât cu rezerve, în fapt total neîndreptăţite. N. M. o expediază, nepermis, la Autori de dicţionar. (Cum spuneam, nici acolo nu este receptată adecvat.) Prenumărată de Marian Popa, mai comprehensiv şi responsabil, printre "poeţii întârziaţi", însă cu explicaţii aproximative, Nora Iuga a debutat în volum  în 1968, deci la vârsta de 37 de ani, cu poezii: Vina nu e a mea, urmată în 1970 de  Captivitatea cercului. Abia în 1978 revine ca poetă cu  Scrisori neexpediate, succedate de: Opinii despre durere, 1980,  Inima ca un pumn de boxeur, 1982,  Piaţa cerului, 1986 şi  Cântece, 1989. Şapte cărţi de poezie, până la Revoluţie, nu e puţin lucru pentru un scriitor nealiniat. Se poate observa că ultimele 5 volume au apărut la editura Cartea Românească, unde cenzura era mai permisivă. Asta ne spune ceva despre mesajul liricii acestei poete care a luat totul pe cont propriu.
Abia în 1996 revine cu Dactilografa de noapte, iar în 1998 îi apare  Spitalul manechinelor, ca după 2 ani să publice Capricii periculoase, la editura Vinea, care îi scoate în anul 2000 antologia Inima ca un pumn de boxeur, în colecţia de excepţie: Ediţii definitive, în formula de mare eleganţă de la Fundaţiile Regale. Tot la editura Vinea, în 2001,  Autobuzul cu cocoşaţi, iar în 2005,  Fetiţa cu o mie de riduri
Dar nu este aceasta o metaforă pentru autoarea însăşi? Căci, pentru cine a cunoscut-o pe Nora Iuga, mereu implicată în viaţa literară, la lansări, târguri de carte, întâlniri cu cititorii, interviuri la TV, Festivaluri naţionale de poezie etc, un lucru este evident: Nora Iuga se prezintă ca o mare doamnă a poeziei româneşti, mereu comunicativă, sinceră, cu delicateţea din fire, cu politeţea insului urban, cu fervoarea celui care trăieşte întru poezie - dezinteresat de tot restul. Şi care, într-un mod nemaiîntâlnit pe la noi, nu invidiază pe niciun confrate, nu demolează, nu dă cu barda - ci dimpotrivă, păstrează relaţii amiabile cu generaţia sa, câtă mai supravieţuieşte tranziţiei, crizei etc, este deschisă către poezia generaţiilor ce i-au succedat, fie că ele se numesc optzecişti, nouăzecişti, milenarişti-mizerabilişti sau mai ştiu eu cum. Prietenă cu Abăluţă, cu Stoiciu, cu Gălăţanu, cu Komartin şi Ianuş, cu debutanţi cărora le scrie prefeţe şi îi onorează la lansare.
Ar fi interesant de urmărit evoluţia receptării Norei Iuga în ipostaza de eseistă şi prozatoare, care a publicat Săpunul lui Leopold Bloom, 1993; Sexagenara şi Tânărul, 2000; Fasanenstrasse, 23, în 2001; Lebăda cu două intrări,  2003; Berlinul meu e un monolog, 2010; apărute la edituri mai modeste, pe cât de bine cotate de cunoscători, aceste proze ale Norei Iuga au fost reeditate apoi la Polirom, la Humanitas. Ca să nu vorbim despre traducerea lor în străinătate. Ideea ar fi că Nora Iuga, această autoare care păruse că a pierdut startul generaţiei sale, însă în ultimele 5 decenii şi-a cîştigat un real prestigiu literar, poetă dezinhibată, fără false pudori şi sclifoseli pudibonde, mizând numai şi numai pe lucrurile pe care le cunoaşte şi le intuieşte despre sine însăşi, căutând să se exprime fără rest şi să nu trişeze, reuşeşte de fiecare dată să scrie incitant, stârnind interesul cititorului din postmodernitate. Ideea ar fi că nu e atât de important să ajungi la poezie chiar din adolescenţă, să ai un succes eclatant – asta ar putea să-ţi secătuiască prea curând rezervele de lirism, - ci important este să rămâi în poezie până la capăt.
Iar despre prestaţia Norei Iuga ca traducătoare, poate nici n-ar mai trebui să insist, pentru că reprezintă în sine un capitol de istorie literară. După câteva nume de primă linie: August Strindberg, 1979, Knut Hamsun, 1983, Gunter Grass, traducătoarea s-a orientat cu simţ sigur spre autori de limbă germană care se potrivesc modului ei de abordare a literaturii. La drept vorbind, i-a cunoscut la ei acasă, mereu plecată în Germania cu burse, pentru jumătăţi de an sau pentru ani întregi. Timp cum nu se poate mai eficient folosit. Pentru a fi mereu în contact cu pulsul mişcării literare din Germania şi nu numai, cu evoluţia gustului cititorilor, dar şi al juriilor până la urmă. Şi fapt este că autorii spre care s-a orientat au fost în timp recompensaţi cu premii la cel mai înalt nivel. Aglaya Veteranyi,  Eginald Schlattner, Ekfriede Jelinek, Ernst Junger, Paul Celan, Oskar Pastior. Iar Herta Muller, din care a tradus nu mai puţin de 5 titluri (la una am fost redactor la Vinea, ca de altfel şi la antologia din Ediţii definitive), a primit între timp Premiul Nobel.
 De curând, Nora Ioga a primit Premiul Opera Omnia pentru anul 2015 al Filialei de poezie din București. La mai mare!

Poezia zilei: Nora Iuga

Băteam străzile seara la ora cinci

să stai ca o umbră sub clopotul verii
faţa ta caraghioasă rătăcită printre tarabe
ocolită de tocmelile muşteriilor -
nici un ştergător de parbrize
nu poate spăla aerul
de această imagine -
o doamnă bătrână cu o tocă neagră
fără sex-appel şi fără resurse
într-o piaţă cât burta căscată
în hoitul oraşului...

(Fragment, din Dactilografa de noapte, 1996)


Elena Farago, n. 29 martie 1878 – d. 4 ianuartie 1954
   

 Gândăcelul


                         - De ce m-ai prins în pumnul tău,
                        Copil frumos, tu nu ştii oare
                        Că-s mic şi eu şi că mă doare
                        De ce mă strângi aşa de rău?

                        Copil ca tine sunt şi eu,
                        Şi-mi place să mă joc şi mie,
                        Şi milă trebuie să-ţi fie
                        De spaima şi de plânsul meu!

                        De ce să vrei să mă omori?
                        Că am şi eu părinţi ca tine,
                        Şi-ar plânge mama după mine,
                        Şi-ar plânge bietele surori,

                        Şi-ar plânge tata mult de tot
                        Căci am trăit abia trei zile,
                        Îndură-te de ei, copile,
                        Şi lasă-mă, că nu mai pot!

                        Aşa plângea un gândăcel
                        În pumnul ce-l strângea să-l rupă
                        Şi l-a deschis copilul după
                        Ce n-a mai fost nimic din el!

                        A încercat să-l mai învie
                        Suflându-i aripile-n vânt,
                        Dar a căzut în ţărnă frânt
                        Şi-nţepenit pentru vecie!

                        Scârbit de fapta ta cea rea,
                        Degeaba plângi acum, copile,
                        Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
                        Părinţilor isprava ta.

                        Şi zi-le că de-acum ai vrea
                        Să ocroteşti cu bunătate,
                        În cale-ţi, orice vietate,
                        Oricât de făr-de-nsemnatate
                        Şi-oricât de mică ar fi ea!
  
Alţi scriitori:

Sextil Puşcariu, n. 1877



ATENȚIONARE:
În următoarele 4-5 zile am să public pe-al meu blog, în serial, textele celor două interviuri luate mie la începutul verii de Doamna Rodica Lăzărescu și publicate în numerele de vară/toamnă ale revistei Vatra Veche de la Tg. Mureș.  
Ieri am postat pe blogul meu o cronică entiziastă semnată Ion Roșioru despre cartea de interviuri Invitație la confesiuni a Doamnei Rodica Lăzărescu.




22 aprilie 016.
Rodica Lăzărescu- două interviuri cu Ion Lazu

Rodica Lăzărescu: Stimate domnule Ion Lazu (Ionu pentru apropiaţi), v-aţi ivit în lumină în sfântă zi de Bobotează, într-o comună din Benderul cândva graniţă între Ţara Moldovei şi ţara Sultanului. Ce „date” (cu sensul din expresia datul sorţii) v-au modelat matricea culturală: locul naşterii, familia, locul de adopţie…? 
Ion Lazu:  Cine știe ce mi-ar fi dat prin cap ca răspuns la această primă întrebare a Dvs., de identificare, dacă nu ați fi făcut precizarea: ”Locul nașterii, familia, locul de adopție?” Desigur, toate trei, delaolaltă; nu văd cum le-aș mai putea departaja (aș fi făcut-o poate în tinerețe, ca orice ins care deschide ochii asupra lumii și crede că ”gândește cu capul lui”).  M-am născut într-o comună de pe malul drept al Nistrului, la cca 50 km sud de Tighina (Bender) și la cam tot atâta distanță de Cetatea Albă. Ar fi fastidios să detaliez istoria regiunii.
6 ianuarie, Boboteaza, 7 ianuarie, Sf. Ioan – nu mai e nimic de adăugat, decât detaliul că pe la noi, botezul se făcea cu 10 nași – i-am avut și eu.  Unul dintre ei fiind ing. Ion Giuglea, frate cu marele filolog clujean Gr. Giuglea. În scurtul răstimp până la refugiul nostru, în 13 martie 1944 (zi nefericită), se petrecuseră zguduiri istorice teribile în Basarabia: Cedarea din 28 iunie 1940, cutremurul din 9/10 noiembrie 1940, acordarea cetățeniei sovietice tuturor locuitorilor din Basarabia; 22 iunie 1941, începutul războiului din Est, eliberarea Basarabiei; luptele pentru Odessa, octombrie 1942;  după bătălia Stalingradului, întoarcerea frontului. La momentul refugiului, de nevoie,.aveam 4 ani și două luni.  Și practic nu înregistrasem, mai exact nu conștientizasem nimic din marele dezastru al acelor ani. Edenul copilăriei, care eludează contextul, la modul salutar. Părinții, frații, ograda casei, la asta se reducea lumea mea. Abia la un an-doi de la refugiu am început să deschid ochii asupra celor din jur, a oamenilor, a satului de adopție. Dar oamenii erau mereu alții, căci ne mutam din sat în sat, vecinii, copii se schimbau. Însă mă țintuia iar și iar porecla: Veneticilor! Rusnacilor! De ce nu plecați înapoi, în Rusia voastră?! Mă uitam oprimat la fratele meu mai mare: frumos, îmbrăcat cu grijă, premiantul clasei; însă vorbind ca și mine, cu accent. Copiii ne îngânau, disprețuitori. De nu cumva invidioși pe acești coconași.

2. Rodica Lăzărescu: Să consultăm şi astrele! Sunteţi capricorn – zodie ale cărei principale calităţi sunt simţul datoriei, organizarea, perseverenţa, răbdarea. Un capricorn, se mai zice, este pesimist şi încăpăţânat. Pentru prima parte stau mărturie toate faptele dvs. culturale. Ce ne puteţi spune despre a doua parte a caracterizării?
Ion Lazu: Pe vremuri nu mă prea îndemnam să mă raportez la zodii, nu neapărat pentru că aș fi fost un tânăr îndoctrinat etc., ci poate din bravadă, din dorință de autonomie, pentru că nu-mi convenea să mă știu închis într-un țarc, fie și al unor caracterizări flatante. Cum n-aș fi fost de acord în principiu cu ideea că oamenii sunt de douăsprezece feluri și doar atât! Mi se părea ori o copilărie, ori o constrângere, dacă nu chiar un abuz. Oricum, o manipulare. Nu trebuie eludat faptul că acesta este îndeobște modul de abordare al adolescentului prezumțios. (Iar mai apoi, prins de-ale vieții îndatoriri, n-am mai avut răgaz să mă autocontemplu, în grilă astrală…). Uitându-mă acum peste datele Capricornului,  constat că mă încadrez destul de bine/cuminte: simțul datoriei, perseverența, răbdarea – pe acestea le am din fire, moștenite de la părinții mei Grigore și Vera Lazu, personajele bine cotate, din Veneticii. În ce privește ”organizarea”, caracterizarea asta pare să vină dintr-o altfel de abordare, mai nemțească, uscată-mecanicistă - și căreia oricum nu m-am străduit să-i fac loc în viața mea – de familie, de condeier etc. Datoria a fost cea care mi-a ”organizat” viața personală, iar nicidecum ideea de a institui ordinea (cazonă) în ceea ce fac și în juru-mi.
Pentru cea de a doua parte a întrebării, răspunsul meu poate să contrarieze: pe vremea liceului și a studenției eram un bun coleg: comunicativ, cooperant, îmi plăcea să merg în excursii, să cânt, să dansez; am activat vreme de 5 ani într-o echipă de dansuri populare a Universității: din dorința de comuniune, ca ins modest, fără aplomb, fără veleități și vedetisme - un om  din mulțime. Dar păstrându-mi în taină punctul meu de vedere. Ce să însemne asta? Puteam să par celor din jur un credul, de nu chiar un ins cu capul în traistă; ci  eu vedeam (sau doar mi se părea că vedeam) tot, în mare detaliu, precum la radiografie: slăbiciunile colegilor, greșelile celor dragi; mai ales vedeam limitarea convivilor, despre care aveam intuiția/teama că lipsa lor de ”ideal” și de autoexigență îi va împingea pe nesimțite și iremediabil spre niște destine de oameni comuni. Iar această taină a mea s-ar fi putut exprima prin cuvintele: Eu sunt altfel!  Era punctul meu de sprijin/pornire (în asaltul pe care mă pregăteam să-l declanșez -, pentru a răsturna universul, desigur…). Nu cred că eram pesimist, ci eram mai degrabă un visător, un idealist, poate fără suficientă fantezie, totuși. Fapt este că la absolvirea liceului, la despărțirea de colegi, am avut un lung acces de tristețe, ca o boală; nu știu cum aș fi ieșit deasupra, de n-ar fi fost urgența pregătirii pentru admiterea în facultate. Însă, s-a întâmplat că la puțin timp după licență am contractat o căsătorie nepotrivită - și au urmat aproape două decenii de chinuri și supărări și. Situația mă depășea, inclusiv sub aspect economic-financiar. Dar era în cauză mai ales nepotrivirea cu partenera de viață (o persoană genialoidă, cum mi s-a părut, de fapt schizofrenică, îndreptându-se cu încetinitorul spre un dezastru personal). Vroiam să mă devotez, simțind în mine mari resurse de omenie și un atașament ardent pentru marile mize ale lumii, înarmat cu o răbdare strict basarabenească. Dar voiam și să fiu înțeles, apreciat; și voiam să scriu. Și ce să fi scris, pe-atunci? ”În fiecare zi eu sufăr!”. ”Sufletul meu e în altă parte…”.  Nu am spus nimic, nimănui. Nu m-am plâns, nu am mărturisit, nici măcar părinților. Presupun că toată lumea vedea cum stau lucrurile; poate că ele erau mai grave decât eu însumi le vedeam. Însă, lucru de subliniat: din pudoare, din considerație pentru tânărul cumsecade ce eram, neagresiv, delicat cu deosebire, nimeni nu mi-a spus în față: Mamă, femeia asta nu e pentru tine. Prietene, colega, ai făcut o alegere hazardată… Mi-e teamă că aici ar avea un cuvânt de spus și încăpățânarea (din horoscop, desigur!). La 40 de ani, moment de răscruce, aproape fără voia mea,  m-am trezit eliberat de obligațiile acelei căsnicii.  Ușor-ușurel am devenit omul care sunt, care ar fi trebuit să fiu din prima tinerețe.  Nici urmă de pesimism, de atunci încoace, ci numai dorința de a duce la îndeplinire ceea ce depinde de mine; iar încăpățânarea îmi displace și ca termen.

3. R.L.:Mistreţul lui Doinaş avea colţii de argint, al dvs. e în stadiul de blană: „aspră, adâncă şi răcoroasă / Ca o brazdă de iarbă câinească”, „blana cu care mistreţul ne vicleneşte / Otrăvindu-ne seară de seară”… Aşadar, moştenire astrală sau genetică – blana asta a mistreţului?
I.L.: Dvs. ați dori să rămânem și pentru producția mea lirică în zona inefabilului, astral-genetică. Pe când pe mine exemplul pe care l-ați ales, această poezie din anul 1965 – dar cum a trecut mai mult de o jumătate de secol de la izvodirea ei?! – pe mine această citare mă aduce brusc cu picioarele pe pământ… mai exact pe blana de mistreț, din camera gazdei mele Mihai Tcaci de la Solca. Unde peste zi nu prea stăteam, prins cu treburi geologicești, cu echipa, cu deambulările într-o zonă mirifică din Bucovina. Însă seara târziu, după lucru la hărți, după lecturi și buchiseli, mă pomeneam dintr-odată singur-singur – izolat, părăsit, (gazdele, cum e de presupus, dormeau într-o căsuță alăturată); și înhățat pe negândite de grijile familiei mele din București, deci de la depărtări… astrale, dacă nu vă supără exprimarea mea. Începusem să mă livrez coalei de hârtie; publicasem primele poezii în revista Ateneu (nr. 5, din dec. 1964), iar în campania pe care o evoc am dat în clocot…liric. Peste încă un an am depus la ed. Eminescu un manuscris cu titlul Blana mistrețului. Poezia apăruse în Luceafărul, atunci Ion Gheorghe a schimbat Blana de mistreț în Blana mistrețului. Însă volumul de poezii avea să apară abia peste 12 ani, cu un titlu adaptat situației: Muzeul Poetului. Între timp îmi apăruseră trei volume de proză… Însă, rămânând la mai vechea sugestie cinegetică, o secțiune din cea de a treia carte și volumul ca atare s-a numit Blana de viezure. Mircea Ciobanu, care mă readucea la viața editorială, după o absență de 8 ani, n-a mai schimbat nimic.  De fapt în cele trei cărți scoase împreună la Cartea românească nu mi-a tăiat nici un cuvânt. Și prin câte furci caudine am trecut, cu cenzura! Acum însă, în acești 26 ani de libertate, nu am mai reușit să public la Cartea Românească absolut nimic. Nu mai este cenzura, dar ceva tot este…

      4. R. L.: Vă consideraţi „un sălbatic rupt din context / răstălmăcit de vremile prea tulburi”. În ce „vremuri” v-ar fi plăcut să trăiţi?
I.L.: Nu am avut niciodată astfel de fantezii (încrezător în ”datul sorții”, cum bine spuneați,  am avut mereu convingerea intimă – îndreptățită ori nu -   că în orice vremuri, în antichitate, în Evul Mediu etc., cu studii superioare sau simplu meșteșugar, la condei ori la rindea, om de la țară sau bucureștean – și presupoziția mea pare să capete câștig de cauză, în timp, căci am trăit din plin ambele ipostaze, vreme de 40 campanii, fără să înregistrez șocul, frustrarea etc. – am avut convingerea că eu aș fi rămas în esență același om: cu firea mea, cu datele temperamentale, cu disponibilitățile de viață și creative); ci am vrut să trăiesc, în demnitate și respect de sine, anume printre oameni care să nu mă dezamăgească în asemenea grad. (Colegi de-ai mei, chiar mai slab dotați, cu rezultate profesionale de tot modeste, au făcut tot posibilul, deci și imposibilul! ca să ajungă într-un post din Capitală; eu am ieșit la pensie din postura de geolog terenist…printre altele, am refuzat să devin membru de partid.).
Și da, înțeleg prin sălbatic un ins care o ține pe-a lui, își urmează imboldurile intime și nu se ia după ce zic alții, binevoitorii, oportuniștii. Un alt ”sălbatic rupt din context/ răstălmăcit de vremurile prea tulburi” mi s-a revelat colegul întru geologie I. G., specialist de anvergură, imbatabil, dăruit fără rest meseriei, însă un om neiubit/invidiat/disprețuit de confrați, subestimat de familie, obstrucționat cu înverșunare de toți șefii lui, de sistem ca atare.  Am lucrat împreună vreme de 3 campanii, în cea mai dificilă zonă din toată cariera mea, în câmpul minier Bocșa Montană-Ocna de Fier-Dognecea, exact în ultimii ani ai ceaușismului. A depus eforturi supraomenești, dar totul ne era împotrivă, până și rezervele minerale, deja epuizate. Însă ceva tot s-ar mai fi putut face, inclusiv prin reciclarea haldelor, pentru care pusesem la punct o metodologie adecvată, dacă… Dacă ar fi existat un interes real, dacă persoana  colegului ar fi impus respect, dacă nu l-ar fi obstrucționat toată lumea. Or, eu am ținut un jurnal al celor 3 campanii (așa cum am ținut un jurnal al peripețiilor cu pusul plăcilor memoriale pentru 230 scriitori dispăruți – și am scos Odiseea plăcilor memoriale, o carte de aproape 400 pagini, ed. BMB, 2012, ajunsă la a doua ediție, completă, căci rătăcisem prin casă o parte din însemnăricile cu pricina, cca 50 pagini de carte… Și, ați înțeles: editura USR, la care manuscrisul a zăcut 2 ani, s-a derobat, deși era vorba despre o acțiune a Uniunii.). Definitivat în 1991, textul jurnalului de la Bocșa a apărut abia în 2004: romanul Sălbaticul, ed. Vinea, 440 pagini. (Un cititor mai subtil mi-a pus această întrebare: Dar cine era cu adevărat ”sălbaticul”: acel geolog atipic ori autorul în persoană?! Răspuns incomprehensibil.) Însă aceste întârzieri de decenii, ale mai tuturor cărților mele, nu m-au demobilizat nicicum.  Un album de artă fotografică, predat în 1975, a apărut în 1984. Dar a apărut. Răbdarea mea este… geologică, nu?

      5. R.L.: Cândva, doamna Magda Ursache vă asemăna cu Don Quijote – în lupta cu morile de vânt ale uitării. Dvs. înşivă afirmaţi în „Himera literaturii”: „acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care nu mai sunt, ca şi cum ele ar mai fi, ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea; să le facă un pic veşnice”. „Pomenirea” aceasta – nu doar cea din romanul Veneticii, s-a concretizat în plăci comemorative pentru peste 220 scriitori, în peste 600 de evocări pe blog („Scriitorul zilei”, ”Poezia zilei”, texte  adunate apoi în cele trei volume din „Calendarul scriitorilor români”). Dincolo de zestrea astrelor, de unde vine această vocaţie a datoriei? 
I.L.: Mi se pare nu doar simplu, ci și natural, congener datului uman. În ce mă privește, m-am devotat unei mai bune imagini pe care merită să o aibă scriitorul în conștiința semenilor noștri.  Dintotdeauna le-am acordat creatorilor de artă un statut special; scriitorul  s-a bucurat de admirația mea entuziastă încă de pe vremea lecturilor frenetice din copilărie. Mi se părea o minune să înțeleg dintr-o carte ceea ce nu puteam nicicum desluși în viața din jur. În campania 1991, am văzut la Blaj, Mica Romă a lui Eminescu, pe doar câteva străzi din centrul urbei, nu mai puțin de 30 plăci memoriale, toate evocându-mi scriitori pe care îi țineam la mare cinste. Și peste tot pe unde am călătorit, la noi sau în Europa, plăcile memoriale m-au impresionat cu dinadins. De aici ideea: de ce nu ar pune și Uniunea scriitorilor astfel de plăci, pentru marii noștri scriitori dispăruți? Văzând că breasla se dezinteresează, mi-am zis că aș putea s-o fac eu. Am luat pe cont propriu această acțiune, desigur cu sprijin financiar de la Uniune. Numai că… numai că Uniunea pusese vreo 60 de plăci în 60 de ani . Și pe sprânceană. Am ținut totul sub control strict: Listele, adresele, aprobările (luptele la baionetă cu comitetele de bloc, cu vecinii, familiile etc.) Am ales modelul de placă, am lansat oferta pe internet firmelor specializate în prelucrarea pietrei. Am ales din cele 30 de oferte pe cea mai convenabilă – la un preț de trei ori mai mic decât celelalte!. Și în 2 ani și jumătate am pus cele peste 160 de plăci. Nu m-am oprit decât în momentul crizei din 2009.  Proiectul cuprindea și orașele din țară, dar și 18 nume de mari scriitori din exil: Paris, Roma, Florența, Madrid, Buenos Aires, Honolulu... Tot pe această direcție, a unei corecte percepții a scriitorului, am inițiat un proiect: Memorialul scriitorilor români încarcerați sub regimul comunist.  Proiect însușit de USR în anul 2008. Am luat pe cont propriu întocmirea listei, am ajuns la cifra de 403 scriitori încarcerați. Însă proiectul a rămas în suspensie, din motive de criză, poate și  din cauză că Uniunea a amânat/temporizat ducerea la îndeplinire a proiectului… Am întocmit de curând o listă cu 65 scriitori care au luat parte la luptele din primul război mondial. Decisive pentru Marea Unire.  De luni de zile insist ca USR să posteze această listă de onoare pe situl său. În ultimă instanță, am postat-o tot pe-al meu blog. Ca lumea să nu uite jertfa de sânge a scriitorilor români.

      6.R.L.: Vă exprimaţi artistic prin mai multe limbaje – prin scris, dar şi prin fotografie. Să le luăm pe rând: ce e scrisul pentru dvs.? E aşa cum notaţi în romanul ”Vreme închisă”:  manuscrisele „te vor proteja de frigul morţii, aşa cum te-au izolat de viaţă”? Scrisul ca pavăză împotriva morţii, dar şi a vieţii?
I.L.: La ce bun să emit la minut niscai fraze acroșante ori speculative? Nici vârsta nu mă mai lasă…  M-aș rezuma să afirm că scrisul este  unul dintre actele umane-sociale care sunt menite să dăinuiască, să rămână.  Cele mai multe dintre acțiunile, gesturile, cuvintele noastre sunt ale momentului, ele dispar odată cu clipa, de parcă n-ar fi fost niciodată, ca într-o prestidigitație. Or, scrisul, ca printr-un decret zeiesc, e sortit să rămână. Depinde de voința cuiva (de reaua lui voință!) ca el să fie neantizat: șters, ars etc.  Dar până una-alta, el a existat și a expus privirilor un mesaj. Și depinde de autor ca acele cuvinte scrijelate pe coala albă să merite atenția noastră de azi sau din viitor.  Scrisul e una dintre formele duratei, ale dăinuirii.  Iar dăinuirea este o aspirație dintotdeauna a omului. A scrijelat pe pereții peșterilor, pe carapacele de țestoasă, pe oase-omoplate, pe lemn, pe papirus, pe ceramică, pe hârtie, în sfârșit! - mereu îndârjit să lase o urmă a trecerii sale, iar de s-ar fi putut, un mesaj personalizat, adresat celor din viitorime. Scrisul, așa cum îl văd eu, este o abordare pozitivă, creativă.  Te apuci de scris, ai renunțat la inactivitate, te-ai decis să faci o faptă bună și de folos nu doar pentru persoana ta. E ca și cum ai merge la câmp, la arat, la semănat, la plivit. Acolo nu ”tragi negru peste verde/ că stăpânul nu te vede”, adică nu prășești de mântuială, ci o faci cu maximă seriozitate și mai ales cu bună credință. Pentru că scrii ceva spre folosință, iar nu ca să arunci praf în ochii vechilului. Ce-i drept, și soarta scriiturii seamănă și se aseamănă cu lucrarea țăranului. Mereu m-am gândit la acest aspect, în lungile campanii de prospector, solidarizându-mă în absolut cu bietele mele gazde, umili ”muncitori cu sapa”, vorba Topârceanului. După truda de zile și săptămâni, totuși soarta recoltei nu prea mai depinde de pălmașul gliei, ci de ceasul cel bun. Vijeliile, seceta, molimele, lăcustele… De aceea m-am simțit mereu solidar cu investiția de muncă și de speranță a țăranului, care înalță privirile spre cer și așteaptă îndurarea Celui de Sus. Aș vrea ca și sfârșitul să mă prindă lucrându-mi brazda; să mi se pară că există o continuare. Fapta rea să se curme cât mai grabnic, iară fapta bună să meargă mai departe, prin forțele benefice induse.
De fotografiat m-am ocupat din același motiv: o fotografie ”imortalizează” un aspect de viață, o situație, un personaj care mi-a reținut atenția. Nu am țintit din prima fotografia artistică, ci pe cea mărturisitoare.  Colegi de-ai mei, nevoiți să-și petreacă duminecile pe teren, se înființau la nunți, la botezuri. Făceau fotografii, câștigau bani de o r(o)ată la mașină... Eu am lucrat, vreme de ani și ani, la un ciclu, prin forța lucrurilor rămas inedit, de ”Oameni pe care i-am întâlnit”. Îi surprindeam de vorbă la gard, la fântână, cu mieii la păscut, întorcând fânul, venind acasă cu o franzelă la subțioară (”Au adus pâine!”). Am fotografiat în vara lui 1979 în cătunul Fețeni din jud. Vâlcea un omuleț nu mai înalt de 3 șchioape, în fața casei sale, în opinci, îmbrăcat s-ar fi zis în vestonul cu care făcuse armata (războiul de la început până la sfârșit: ”și în partea aia, și în partea-ailaltă”, după propria mărturisire.) Abia la developare am observat că la casă avea numărul 13. Am intitulat fotografia: ”Viața cu numărul 13.”. Cu mult curaj și cu noroc schimbător, am reușit să strecor unele dintre aceste fotografii cu ”Oameni” printre fotografiile din celălalt ciclu: Pietre”, cu care am avut expoziții în București, în diferite orașe din țară, dar și la Luxemburg!. Nu mi-e la îndemână să explic de ce am făcut toate acestea, într-o vreme de cruntă înapoiere, când ba nu se găseau filme, ba nu se găseau soluții de developat; spun pe scurt: mi s-a părut că merită.
La un moment dat, prin 1974, am dat din întâmplare, în afara perimetrului de lucru, de o văiugă pe care apar trovanți, niște concrețiuni grezoase cu forme ovoidale, dintre cele mai insolite. De o mare frumusețe formală. Le-am ”vânat” în mediu natural, pe acea văiugă, pândind impactul razei de lumină pe suprafața rugoasă a pietrelor, atingerea dintre diafan și materia sub forma ei primordială. Am întregit, în decursul câtorva ieșiri din acea vară, un ciclu de cca 200 fotografii cu virtuți artistice. Și am predat editurii materialul, cu un eseu de 20 pagini despre frumosul din natură și din artă. Că albumul a apărut, redus ca pagini și ca dimensiuni, după o amânare de vreun deceniu, nu mai contează acum. Eu făcusem, pe cât îmi stătea în puteri de bine, ceea ce depindea de mine. Într-un moment de inspirație, pe acea văiugă a Gresarei, am fotografiat o bătrână ciucită lângă o piatră, la rugămintea mea, desigur – două siluete asemănătoare la modul foarte sugestiv. Este fotografia care ar fi trebuit să ”lege” cele două cicluri: Pietre și Oameni.  Cred că este cea mai reușită fotografie a mea; rămasă inedită, cum spuneam; nu mă pot despărți de ea, o țin deasupra mesei de lucru. Iar albumul Natura sculptează  s-a bucurat de un deosebit succes. Am avut această atitudine în toate întreprinderile pe cont propriu: am făcut pe cât se poate mai bine acea parte care a depins de mine. Fără să mă împiedic de întrebarea: am sau nu am talent? Bănuind că un răspuns afirmativ nu m-ar ajuta cu nimic, ba dimpotrivă. Multe lucruri rele am observat la cei cărora talentul li se urcă la cap.

7. R.L.: Ce le-a lipsit totuşi „Veneticilor”, foarte bine primit de critică, să fie măcar cât „Cartea şoaptelor” (nu mă refer la realizarea artistică, ci la recunoaşterea, să-i zicem, oficială sau oficializată printr-un premiu)? Ghinionul de a fi apărut în acelaşi an? Marketingul poate? Alte cauze extraliterare, politice eventual? 
I.L.: Cum singură ați spus: Veneticilor le-a lipsit marketingul. Dar le-au lipsit multe alte lucruri, dacă nu luăm în discuție  calitățile scripturale intrinseci. Le-a lipsit un alt nume de autor, făcut să ia premii și făcând mai întâi el însuși tot ce trebuie în acest scop. Unii cititori s-au sesizat. Costi Stan a vorbit fără echivoc despre o nedreptate flagrantă. Radu Voinescu vedea cartea mea intrând imediat în manualele de literatură; Ana Blandiana spunea că nu cunoaște un mai frumos omagiu adus mamei etc., etc. Eu ce să zic? Nu scriu pentru  premii. Ba mai mult, am o anumită teamă de premii, căci în anul 1970, când debutasem cu un volum de proză, am câștigat și premiul întâi la un concurs pe țară pentru subiecte de film. Succes răsunător, răsplată pe măsură. Însă filmul ca atare nu s-a făcut niciodată. Împotriva evidenței că mai marii culturii nu voiau să facă filme bune, ci numai filme pe linie, pentru care aveau un set de scenariști oportuniști, pe cât de bine plătiți; am perseverat (cu acel gen de autism pe care l-ați sesizat), am scris un nou scenariu, care și el a stat în portofoliile Caselor de film preț de 7-8 ani, mereu cerându-mi-se modificări, eliminări etc. Înțelegând cum stau lucrurile în cinematografia aservită cauzei, am transformat scenariul Rămășagul în romanul cu același titlu, apărut la Cartea românească în 1982; idem am procedat cu scenariul/romanul Capcana de piatră, idem cu scenariul Veneticii, căci la început în saga basarabenilor tot despre o abordare cinematografică fusese vorba. După așteptare de zece ani, am scos romanul, la o editură care, neprimind subvenția de la stat, a topit tirajul. Asta m-a ambiționat să scriu și o parte a doua a romanului cu refugiați. Una peste alta, trecând prin etapa de scenariu, romanele mele au avut de câștigat în cursivitate, rigoare, epică etc.  Nu e vorba deci de ghinionul de a fi apărut cu Veneticii mei în același an cu Cartea șoaptelor. Oricum, bătălia (premiilor) era pierdută din start. Iar la drept vorbind, găsesc umilitor pentru autor să se prezinte cu cartea spre a participa la competiția premiilor. Precum că altfel comisia ar putea să nu fi aflat de apariția cărții tale.  Dar dacă duci cartea și onor comisia nu o citește, ori nu o ia în discuție? Scriitorul Al. George povestea cu haz/cu amărăciune că, luând un premiu, la calende, a găsit cu cale să le mulțumească membrilor comisiei. A constatat că niciunul dintre ei cu citise cartea…  Deci în cazul meu, nu Cartea șoaptelor a fost ghinionul – orice altă carte semnată de un ins ”bine plasat” ar fi avut câștig de cauză în fața mea, care nu am un nume în literatură -, ci acel unic premiu, luat chiar la început, mi-a purtat ghinion. Iar mai simplu spus: nu am scris niciodată în vederea unui premiu, ci m-am străduit să mă apropii de performanța scripturală. Că nu mi-a ieșit decât prea rar sau deloc, asta e altă problemă. Talentul e de la Dumnezeu, doar străduința depinde de autor. Aici e locul anume unde musai să ne facem lucrarea, până la capăt. Cauzele extraliterare? Politicul? Nu vreau să bat monedă pe asta. Fapt este că Veneticii, ajuns la ediția a patra, definitivă, și dăruit de mine cu autograf absolut tuturor scriitorilor veniți din Basarabia, nu a fost încă lansat la baștină; și acolo nu s-a scris un singur rând despre… Dar e prea trist, deci să trecem…
Și iată că, răsturnând toate datele problemei, în toamna trecută am primit premiul Opera Omnia al Filialei de proză București. Tocmai într-un an când nu scosesem nici o carte de proză. A trebuit să înțeleg că erau în cauză toate cele vreo 20 de cărți de proză, începând cu în70, deci în acești  45 de ani.  Câte o frunzuliță pentru fiecare carte,din coroana de lauri, abstractă.  Cred că după acest episod suprarealist, mă pot întoarce în anonimatul benefic…

VA URMA