luni, 30 ianuarie 2017

30 ianuarie: I. L. Caragiale, n. 30 ianuarie 1852 - d. 9 iunie 1912.

  http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=5916614679647805821

Consemnare: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.
  Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.
Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa.  Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica,  nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii. Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, documentaţi la sânge, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 
Alt portret privindu-l pe scriitorul-meloman este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de Valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până una alta, o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 
Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urmau să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I. L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Stephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.
Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris  Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: Teatrul Naţional I. L. Caragiale
Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt de găsit trăirile fundamentale ale omului din totdeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii. În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.
Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din  Noaptea furtunoasă  şi aria lui Ion din  Năpasta  de Sabin Drăgoi.
Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

Poezia zilei: Claudia Voiculescu
Visez păduri 

Visez păduri în care să m-afund 
Ca-ntr-o iubire mare, de jertfire 
Să pot uita de mine şi de fire 
Să pot dormi în linişte, profund... 

Şi să mă pierd total ca-ntr-o neştire 
S-ajung cumva la soare, pe un prund... 
Visez păduri în care să m-afund 
Ca-ntr-o iubire mare, de jertfire... 

Să nu mai am de cine să m-ascund 
Să pot să fiu în voie împlinire 
Să nu mi se mai pară nălucire 
Chiar gândul meu de pace şi rotund. 

Visez păduri în care să m-afund... 


Ceva demonic în oglinzi 

Ceva demonic în oglinzi 
Şi parcă ţi se ia o vamă 
Şi-ai vrea din ele să desprinzi 
Un chip ce nu se mai destramă. 

De unde oare să cuprinzi 
Imagini ca-ntr-o panoramă? 
Ceva demonic în oglinzi 
Şi parcă ţi se ia o vamă... 

Retrospectiv vrei să colinzi 
Calea bătută în aramă 
în van arcadele întinzi 
Peste un timp ce te recheamă. 

Ceva demonic în oglinzi... 

Cer risipit, tezaurul ce arde 

Părea să fim doi îngeri spre înaltul 
Cer al splendorii-n graţia divină 
Că vom purta în suflete lumină 
Şi nu vom fi străini unul de altul. 

Părea să fim un pom şi-o rădăcină 
Un trunchi râvnind mereu pe celălaltul 
Nălţând coroana cerului cum psaltul 
Spre Dumnezeu liturgic se închină... 

Părea să fim nedespărţiţi şi-n moarte 
Când părăsi-vom viaţa deodată... 
Dar care clipă s-a-ntinat cu mască 
Şi ne-a numit simţirile deşarte? 

Că astăzi bogăţia adunată 
E prada unui gol care se cască. 

(preluate din România literară)



Alţi scriitori:
Gr. Pleşoianu, n. 1808; m. 1857
Dinu Săraru, n. 1932
Claudia Voiculescu, n. 1950
Ion Laca, m. 1972
Radu Petrescu, m. 1982
Gh. Crăciun, m. 2007



Ion Lazu: Tablouri dintr-o expoziție (Expoziția de Artă Contemporană 10 + 1, la Galeriile de Artă din Focșani, curatori Alexandra Titu și Liviu Nedelcu)