marți, 3 ianuarie 2017


3 ianuarie: Alfred Margul Sperber,  n. 23 sept. 1898  - d. 3 ianuarie 1967

Descriere: Fișier:Alfred Margul Sperber.jpg   

Evreu, fiul unui contabil şi al unei pianiste, s-a născut la Cernăuţi, unde a făcut liceul. În timpul primului război familia se refugiază la Viena. Tânărul este încorporat şi luptă în Galiţia şi Ucraina, apropiindu-se de mişcarea comunistă. După conflagraţie, revine la Cernăuţi, dar nu termină Dreptul, ci se angajază în gazetărie, colaborând la reviste de limbă germană şi idiş, dar şi la unele publicaţii din New York şi Paris. S-a făcut remarcat prin redutabile traduceri ale scriitorilor români în germană, inclusiv o echivalare a Luceafărului, încă neegalată.


Poezia zilei: Valeriu Bârgău, m. 3 ian. 2006

       Jurnal despre mine
Nu pot sã-mi trãiesc biografia. Asemeni
celui îndrãgostit
un jurnal despre conștiințã mâzgãlesc
în priciul de calcar al muntelui Sfinx
vorbesc despre
durerea elementelor necunoscute.  Sugrumate în întuneric
arse de flãcãri radioactive. Tãcute
Luminã veche. Istoricã. Nepãzitã de nimeni.
Asistând la declinul și înãlțarea
semințiilor
murdare de moloz
scoase din spuma mãrilor moarte
împinse de vântul prielnic
în lanul verde de secarã.

Alţi scriitori:
Sarina Cassvan, n. 1894
Otilia Nicolescu, n. 1932
Ştefan Caraman, n. 1967


O plăcută surpriză la început de an.

Prietenul poet Felix Sima ot Râmnicul Vâlcii îmi trimite această misivă:
Bună dimineața! La Mulți Ani! Am citit o frumoasă cronică la cartea Rodicăi Lăzărescu. Ion Roșioru te bine-pomenește și te bine-povestește. Atașez cronica ! Felicitări ! Noroc !

O carte savuroasă de interviuri literare, care merită citită: "Invitatie la confesiune", de Rodica Lăzărescu, Editura Vatra veche, 2016.
Răspund întrebărilor Rodicăi Lăzărescu: Maria Mănucă, Iulian Filip, Stere Gulea, Victor Rebengiuc, Mitică Popescu, Şerban Codrin, Ioan Baba, Passionaria Stoicescu, Răzvan Theodorescu, Gheorghe Păun, Basarab Nicolescu, Ioan-Aurel Pop, Ion Pop, Ion Coja, Dorel Vişan, Ştefan Mitroi, Leo Butnaru, Petre Isachi, Ion Lazu, Nicolae Dan Fruntelată, Gabriel Ştrempel, Valeriu Râpeanu, Victor Ravini, Nicolae Turtureanu, Niculae Gheran.
Referitor la carte, o pertinentă evaluare face Ion Roşioru, în revista Vatra veche nr. 12/2016.

”O nouă şi masivă carte de interviuri, semnată de neobosita şi mereu uimitoarea Rodica Lăzărescu, Invitaţie la confesiune, vede lumina cernelii tipografice la Editura Vatra Veche (Târgu-Mureş, 2016). Sunt provocate să se confeseze aici douăzeci şi cinci de personalităţi de prima mână ale vieţii culturale româneşti contemporane din ţară şi din afara ei, impresia generală pe care o lasă cartea, adevărat festin dialogic de zile mari şi de loc geometric energizant, cum au doar cărţile de căpătâi fiind de exhaustivitate, nimic din ceea ce e spiritual nerămânându-i străin Doamnei Întrebătoare (vorba poetului şi publicistului Nicolae Turtureanu, unul dintre intervievaţi) care dovedeşte de fiecare dată o bună şi aprofundată cunoaştere a operei şi activităţii civice a celor ce au amprentat benefic, într-un domeniu sau altul, istoria poporului în slujba căruia s-au aşezat cu dăruire şi responsabilitate spulberatoare de prejudecăţi şi de nefaste clişee ideologice. Intrarea în confesiunes fără frontiere se face, de regulă, printr-un un portret niciodată convenţional, bazat pe citate extrase de iscoditoarea provocatoare a destăinuirilor mereu eseistice, mereu proaspete şi mereu de înaltă şi uimitoare ţinută academică, făcând să se declanşze, latente şi nebănuite, poate chiar uitate, resorturi psihologice. Cu Maria Mănucă, medic, om de ştiinţă şi poetă de reală sensibiltate şi subtilitate, publicista temerară care este Rodica Lăzărescu evidenţiază raporturile intime existente între pictură, poezie şi anatomia corpului omenesc. Fapte de istorie culturală şi preocupări etichetabile ca netăgăduite violons d’Ingres sunt aduse în discuţie ca tot atâtea argumente în sprijinul temei puse pe tapet, exemple de scriitori care au desenat sau au pictat cu uşurinţă fiind Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu sau Nichita Stănescu, concluzia fiind că poezia poate fi văzută şi pictura auzită. Împreună cu actorii Dorel Vişan (Tudor Bălosu), Victor Rebengiuc (Ilie Moromete), Mitică Popescu (Cocoşilă), respectiv cu regizorul Stere Gulea, autoarea fascinantei cărţi pune pe tapet intervievistic legăturile dintre o operă literară scenarizabilă şi filmul făcut după ea, suportul discuţiei incitante şi necesare fiind în cazul de faţă primul volum al Moromeţilor lui Marin Preda care, din păcate, n-a mai apucat să vadă filmul şi nici nu se va şti vreodată ce reacţie ar fi avut la vizionarea acestei producţii filmice de excepţie. Concluzia acestor destăinuiri ale actorilor invitaţi la confesiune a că filmul Moromeţii rămâne o capodoperă a cinematografiei româneşti, ca, de altfel, şi cel făcut după Cel mai iubit dintre pământeni, la această reuşită contribuind şi faptul că personajele moromeţiene sunt vii prin excelenţă, iar replicile lor sunt de-o autenticitate rar întâlnite în proza românească dintotdeauna. Aceste replici au trecut contaminant, ca şi cele din teatrul lui Caragiale, în folclorul stradal-colocvial şi nu numai, devenind un bun al limbajului nostru cotidian deloc lipsit de efect terapeutic ori cathartic.
Conborbirea cu Şerban Codrin este, sub toate aspectele, un adevărat regal, un savuros şi, totodată un dureros bildungsroman avându-l ca protagonist pe un scriitor complex şi nonconformist, aflat mereu în răspăr cu vremurile ideologice traversate cum nu se poate mai disconfortabil, întreaga sa devenire fiind un slalom picaresc printre personaje cel mai adesea rele şi câinoase şi foarte rar înţelegătoare şi ocrotitoare. Fiu al unui deţinut politic de origine austriacă, micul Şerban îşi petrece copilăria pe Valea Bistriţei, urmează diferite şcoli din ţinut, respectiv din Bacău şi Bucureşti, e nevoit să-şi schimbe, din considerente politice, de mai multe ori numele, citeşte haotic, descoperindu-l pe Eminescu după ce-l citise pe Puşkin, iniţiindu-se, ca autodidact în muzică, ascunzându-se clandestin în sălile unde Filarmonica din oraşul lui Alecsandri şi al lui Bacovia îşi repeta concertele, îşi face ucenicia literară în plin proletcultism deşănţat şi imund, hăituit de unii profesori sau de unii scriitori pe care ţinuse să-i cunoască în carne şi oase (Sadoveanu, Arghezi), e sistematic boicotat de poeţii cu care a fost coleg de grupă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, trece prin furcile caudine ale concursurilor de debut în volum ale mai tuturor editurilor din ţară şi din Bucureşti, cu excepţia Literei, printre opozanţii săi statornici numărându-se Constanţa Buzea şi Laurenţiu Ulici, predă limba şi literatura română prin mai multe şcoli din Ialomiţa, lucrează ca bibliotecar la Slobozia, scrie frenetic teatru şi poeme, speră că într-o zi oamenii providenţiali nu se vor mai lăsa aşteptaţi şi că-l vor întâmpina c-o vorbă bună şi cu încrederea de care avea atâta nevoie sufletească, aceştia dovedindu-se a fi, rând pe rând, Miron Radu Paraschivescu, Mircea Sântimbreanu, Ion Dodu Bălan, Jacques Byck, Ştefan Augustin Doinaş, drumul consacrării sale în poezia cu formă fixă (sonetul shakespearian, balada provensală şi toate speciile de poezie filigranală ale Orientului îndepărtat) fiind unul cu atât mai strălucitor cu cât a fost mai presărat cu toţii ghimpii lumii ingrate şi colcăind de impostori gata în orice clipă să-i sară la beregată vulcanicului şi inegalabilului inadaptat. Cât talent, de ce nu geniu, atâta vulnerabilitate! îţi vine să exclami, citindu-l.
Rodica Lăzărescu e fascinată de propensiunile de-a dreptul renascentiste ale celor pe care-i invită să se confeseze, cazul tumultuoasei Passionaria Stoicescu fiind unul mai mult decât ilustrativ în aces sens: poetă, prozatoare, eseistă, publicistă, profesoară, redactor, actriţă, oratoare, desenatoare, pictoriţă, sculptoriţă, graficiană, traducătoare, pedagogă cu har şi cu dragoste pentru cei mici cărora le consacră o mare şi autentică parte a scrisului ei. Bucureşteancă prin naştere, Passionaria n-a încetat o singură clipită să considere Buzăul ca topos al naşterii sale culturale şi să se simtă legată de el cu cele mai puternice fibre sufleteşti, cu toate că amintirile ei referitoare la poeţi precum Ion Caraion sau Ion Gheorghe nu sunt dintre cele mai faste, tot aşa cum nu poartă sentimente dintre cele mai plăcute unor colegi bucureşteni precum Nelu Oancea sau Gabriela Negreanu. Un alt autor cu mutiple preocupări este şi Iulian Filip: poet, dramaturg, prozator, folclorist, publicist, grafician, traducător, fizician, autor de manuale şcolare, autor şi prezentator de emisiuni TV, iniţiator de proiecte culturale dintre cele mai diverse şi mai molipsitoare. Scriitorul născut într-un sat de peste Prut, ca fiu al unui fântânar şi al unei croitorese, reface, prin amintirile sale suculente, atmosfera satului basarabean de altădată şi de astăzi şi crede cu înverşunare, ca şi Passionaria, că în orice artist adevărat sălăşluieşte veşnic un copil. Modelul său de românism şi de destin literar rămâne Grigore Vieru, admirat pentru că n-a lăsat nimic nefinalizat din ceea ce a gândit, creat şi pregătit pentru tipar. Ca şi maestrul său, îşi doreşte un pod cu flori care să dea roade de o parte şi de alta a Prutului.
Împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române îi prilejuieşte energicei publiciste o masă rotundă la care participă, fiecare din fotoliul său de acasă, Acad. Răzvan Theodorescu, Acad. Gheorghe Păun, Acad. Basarab Nicolescu, Acad. Ioan-Aurel Pop şi Ion Pop, membru corespondent, toate aceste somităţi opinând despre evoluţia/involuţia spiritului academic într-o lume care s-a degradat îngrijorător, grupurile de reflecţie transformându-se în găşti de huiduit, ţoapa vulgară din viaţa politică terfelind orice cod al bunelor maniere, mitocanul politic actual, grobian şi corupt, punându-i oricând pumnul în gură academicianului subtil doar pentru că „aşa vrea muşchii lui”. E necesar ca spiritul elitar să-şi apere şi să-şi onoreze prestigiul său consacrat de tradiţie şi să nu se coboare în mediul gregar al politicienilor de jalnică şi corozivă „anvergură” morală. Într-un interviu separat, Acad. Gabriel Strempel, fost director al Bibliotecii Academiei, vorbeşte de avatarurile fondului de documente care a trecut o vreme, la propunerea C.C. al P.C.R., în custodia Ministerului de Interne. Cărturar irepetabil hărăzit, ardeleanul G. Strempel e mereu comparat cu Ion Bianu, întâiul director al celebrei instituţii care este Academia Română. Mână de fier, Strempel a gospodărit exemplar fondul de documente istorice şi colecţiile Arhivelor şi a suferit când a trebuit să retrocedeze o parte a acestora, ca în cazul celor solicitate de Fanny Rebreanu, documente pe care ea însăşi le cedase în vremuri ideologice mai tulburi. Antim Ivireanul a fost pentru Gabriel Strempel ceea ce Liviu Rebreanu a fost pentru Niculae Gheran, adică muncă pasionantă, mistuitoare, eşalonată. Şi într-un caz şi-n celălalt, pe decenii în şir, în condiţii în care cultura a fost lăsată de izbelişte atât de comunişti cât şi de urmaşii lor nostalgici actuali. În aceste condiţii, e greu de presupus că se vor mai ivi discipoli care să le calce pe urme celor doi cercetători şi editori amintiţi, conştienţi ei înşişi de acest adevăr sfâşietor. În destăinuirile sale, Valeriu Râpeanu aduce un elogiu acelor profesori care au „trişat” programele şi manualale şcolare proletcultiste şi au predat cum au ştiut ei mai bine, riscându-şi nu o dată carierele didactice, literatura şi istoria adevărată a neamului românesc. De aici, ca fost elev în acele vremuri de tristă amintire, i se trage gustul pentru restitituiri şi reevaluări al celui ce va deveni critic şi istoric literar care, în calitate de director al Editurii Eminescu pentru o lungă perioadă, va reabilita şi va pune în ciculaţie autori interzişi, scriitori (Al.Vlahuţă, P.Cerna, D.Anghel, G.M.Zamfirescu) şi ziarişti precum ţărănistul N. Carandino, un spirit justiţiar exemplar. Propagator al operei lui N. Iorga, supranumit „apostol al neamului”, editorul îl situează pe acest mare istoric, scriitor şi patriot care şi-a plătit cu viaţa convingerile, în centrul atenţiei sale culturale, chit că şi-a atras oprobiul unor contemporani precum Iorgu Iordan. Mai trist i se pare faptul că intelectualii postdecembrişti continuă să-l ignore cu sfidătoare nonşalanţă pe Nicolae Iorga. O faptă culturală necesară pe linia restituirilor a fost şi publicarea pe suport de hârtie a conferinţelor ţinute la radio de personalităţi de marcă, însă toate aceste lucruri pozitive şi altruiste au cântărit foarte puţin, după Revoluţie, când s-au declanşat contestările şi împroşcările cu noroiul fetid al ingratitudinii crase, printre nemulţumiţi fiind nu doar un Brucan sau un Dan Deşliu, ci şi tineri cărora le-a întins cândva o mână, fie publicându-i, fie prefaţându-le cărţile, fie asigurându-le o pâine în Radioteleviziunea Română. De acelaşi tip de nerecunoştinţă agresivă s-a izbit şi Nicolae Dan Fruntelată, care acum scrie detaşat şi senin cărţi de proză ce-l pun într-o lumină lamurială şi armurială nouă, continuând să creadă în protocronism şi-n valorile stângii politice. Dacă în proză a inventat zvâcromanul, ceva de dimensiuni liliputane, în poezie îşi revendică o specie cu formă specială, baladânga, tânguire a sufletului românesc atins de toate bolile şi relele veacului de pomină XX, cum ar spune Şerban Codrin.
În portretele făcute intervievaţilor, ca şi în dialogul cu acestea, Rodica Lăzărescu recurge des la motivul astrologic, al zodiilor şi al ursitoarelor care vor fi poposit la geamul viitorilor scriitori de îndată ce aceşti au venit pe lume. Ion Lazu crede, de pildă, că i s-a prezis că va fi un om cu simţul datoriei, chiar dacă se va zbate mai puţin să-şi aroge gloria cuvenită ca scriitor. Aşa se face că o saga a sa de familie basarabeană, Veneticii, ar fi putut avea acelaşi succes şi ecou ca şi Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, dacă i s-ar fi făcut mai multă galerie heirupistă de către critici şi reviste şi nu s-ar fi vorbit de scrierile lui la „Europa liberă”. Premiul OPERA OMNIA i s-a acordat la 45 de ani de la debutul editorial întâmplat în 1970. Politica de orice fel îi repugnă. Interviul acordat e în mare parte un tratat de geologie care este profesia sa de bază, prilej cu care vorbeşte despre Brâncuşi ca şi de Ion Gheorghe cu ale sale Megalitice. Un alt tratat, despre traduceri de data aceasta, e inserat în interviul său de Leo Butnaru, scriitor cu o largă experienţă în domeniu. Părintele Veneticilor pledează pentru includerea memorialisticii în cadrul literaturii care nu cuprinde, cum cred alţii, decât scrierile de ficţiune. Ar însemna, conchide el, că Amintiri din copilărie, Moromeţii sau Ultima noapte de dragoste... să fie eliminate din sfera literaturii propriu-zise doar pentru că sunt preponderent autobiografice, după cum bine ştie orice şcolar conştiincios. Adept al non-ficţiunii se declară şi Ion Coja, autor al trilogiei autobiografice, Şeitanii. În cel de al doilea interviu realizat cu Ion Lazu, prozator născut pe malul Nistrului şi venit cu famila sa de refugiaţi, când avea 4 ani, în România, Rodica Lăzărescu, care este o literată temerară dublată de o lingvistă de acelaşi calibru intelectual, se întrece pe sine, în fiecare întrebare existând o expresie sau o locuţiune al cărei nucleu lexical este cuvântul piatră: a-şi număra pietrele, ger de crapă pietrele, a-şi pune carul în pietre, piatra de încercare, a pune cea dintâi piatră, a călca în piatră seacă, a se arunca cu pietre în, a rămâne de piatră, a sări după piatra aruncată de un nebun în apă, a-i sta cuiva ceva ca o piatră pe inimă, a fi tare ca piatra, a scoate din piatră seacă etc. Geologul îi intră în joc şi răspunde strălucit la fiecare întrebare. Iar întrebările măiestrite, inteligente, grave sau jucăuşe, ale Rodicăi Lăzărescu le declanşează nu o singură dată uimiri şi chiar revelaţii celor chestionaţi sine ira et studio despre lucuri la care nici ei nu s-au gândit vreodastă. Şi orice om al catedrei ştie că cel mai greu e nu să răspunzi, ci să formulezi întrebări. Altfel toată lumea ar alcătui, pe bandă rulantă, cărţi de interviuri.
ION ROŞIORU