miercuri, 25 ianuarie 2017





Scriitorul zilei: Ion Hobana, n. 25 ian. 1931 - d. 22 febr. 2011
 Bănăţean prin naştere, urmează filologia la Bucureşti şi îşi dă licenţa cu o temă despre literatura science-fiction, prima la noi în ţară. A scris şi poezie, câteva romane, dar s-a afirmat în literatura de anticipaţie, începând din 1955. Volumele: Oameni şi stele, 1963, Un fel de spaţiu, 1988,  Timp pentru dragoste, 2009 l-au impus ca scriitorul cel mai important în domeniu. Nu s-a rezumat însă doar la scrierea de literatură SF, ci l-a preocupat tot ce se leagă de tema respectivă: a dramatizat Omul invizibil de H. G. Wells, a scris volume de exegeză:  Viitorul a început ieri, 1966;  Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, 1969, Maeştrii anticipaţiei clasice, 1975; Science fiction. Autori, cărţi, idei, 2 volume, 1983, 1986. Autoritate incontestabilă în domeniu, a fost editor de cărţi SF, a alcătuit antologii, a scris prefeţe; a întocmit o monografie Jules Verne; s-a ocupat de ozenistică.
A colaborat la publicaţii internaţionale de profil, a obţinut premii internaţionale, pe lângă numeroase premii ale USR.
Încă din anii şaizeci era de întâlnit la sediul USR, fiind unul dintre secretarii acesteia, până în ultima vreme: util, eficient, neobstrucţionist. Nu am avut decât relaţii strict formale: un salut, o strângere de mână, o informaţie. Şi totuşi! Un adevărat domn, mereu impecabil vestimantar, prototipul intelectualului demn, amabil, sugerând relaţii de urbanitate desăvârşită. Un occidental printre balcanici. Nu ştiu să fi avut conflict cu vreunul dintre confraţi, era respectat de toţi, într-o lume de cârcotaşi şi orgolii nemăsurate.
În ce mă priveşte, după prima tinereţe, când fusesem fascinat de Verne, London, Wells, Poe..., m -am îndepărtat de genul SF, poate din teamă de lumile absorbante şi de pliurile Timpului - sau mai curând din inaptitudine pentru ficţiune; mai bine să-mi recunosc limitările decât să caut vini în altă parte.

Poezia zilei, Radu Ulmeanu, n. 25 01 1946
  Mi-e dor
De părul tău iubito îmi este dor,
Mi-e dor de ochii ce scânteie suav,
De fruntea ‘naltă,
De trupul tău în lume pierdut,
Devastator.
Şi nici un gând prin minte nu-mi trece,
Cum să pot
Să te găsesc, să te aduc la mine,
Căci nu exişti şi nu te pot reţine,
Cu un surâs, cu luna,
Cu universul tot.
Doar gerul surd ce arde-n stele-l văd mocnit,
Un puls solar al zilei,
Abate noaptea castă,
Şi face să răsară din noi
Un timp pierdut
Cu irizări şi umbre,
Ca o ninsoare-albastră…
Se lasă amintirtea celor ce s-au trecut,
Dar unde-i nebunia, şi fericirea noastră?

Alţi scriitori:
Mihai Stoian, n. 25 01 1927 – m. 2005
Val Gheorghiu, n. 25 01 1934

Gabriel Dimisianu, n. 25 01 1936



Ion Lazu - Veneticii, fragment (Cu trenul spre Slatina)

Cuiva care a făcut cu acceleratul ruta Iaşi-Bucureşti în şapte ore i se va părea de necrezut şi scandalos că aceeaşi distanţă a putut fi străbătută de trenul cu refugiaţi din Basarabia în şapte zile! Cât de încet a putut să meargă el ca să parcurgă în 24 de ore distanţa pe care un tren obişnuit o face într-o  oră? Pare aproape imposibil! Dacă acela a mers cu şaizeci de kilometri pe oră, cestălalt, mergând de 24 de ori mai încet, nu parcurgea decât 2,5 kilometri pe oră: o viteză de două ori mai mică decât a unui bătrân în mers! Este viteza cu care Ancuţa se deplasează pe peronul Gării de Nord, între Vera şi frăţiorul mai mare, când acesta o cheamă să-i spună nu ştiu ce şi ea uită să ajungă până la el, preocupată să-şi scâlcieze ghetuţele cele noi…
Fapt este că Vera Manu şi copiii ei, plecaţi cu Ordin de evacuare pe data de 13 martie 1944 din gara Căuşani, judeţul Tighina, ajunseră la Bucureşti pe 22 martie şi la Slatina, capătul călătoriei, abia pe 25 martie.
În Gara de Nord stătuse pe peron, cu copiii adunaţi în jurul ei, de la miezul nopţii până la amiaza zilei următoare. Apoi defilaseră prin halte ale căror nume Vera le afla pe măsură ce ele apăreau pe faţada vreunei clădiri, nume necunoscute, care o făceau să simtă cum creşte în urma ei distanţa, dar şi înstrăinarea… nume pe care nu avea de gând să le memoreze: Găieşti, Goleşti, Piteşti, Costeşti, …eşti… şi acum Recea: trenul se strecura ca într-o văgăună… iar după ce se urni din haltă, luă o curbă aşa de adâncă încât te aşteptai  să intre cu locomotiva în coada garniturii, lucru ce ar fi trecut oricum neobservat în această vale îngustă, cu versanţii abrupţi, de unde nu se vedea nimic, în nici o parte, iar părţile nu se puteau numi înainte sau înapoi, la dreapta sau la stânga…
Şi tocmai  pe unul dintre aceşti versanţi începu să urce trenul, atacându-l pieziş şi pufăind avan, gata să-şi dea duhul, într-un efort parcă fără sorţi de izbândă. La nivelul ferestrei, un dâmb golaş, cu scaieţi şi tufe rebegite, păstrând în mărăcinişul sur câteva frunze negricioase, din toamna trecută. Tufele scădeau treptat sub rama ferestrei, apăru dunga unei tarlale şi apoi câmpia deşirată, în lumina puţină a dimineţii. Nici vorbă de oraş sau de altă aşezare omenească. Câteva perdele de salcâmi, la mică distanţă de terasament, cu nelipsitele cuiburi de ciori. Abia acum, la loc deschis, trenul prinse gustul alergării  spre o destinaţie care nu avea de gând să se arate; însă în curând roţile clămpăniră la macazuri, stâlpii de telegraf zvâcneau la fereastră, se auziră tampoanele buşind la o curbă mare şi, cu scrâşnet grozav, intrară în staţie: Slatina.
Cum-necum coborâră din vagon, Vera cu ochii pe copii, pe bagaje. Traversară liniile, se luară după puhoiul de oameni, pe peron, prin clădirea gării, pe nişte coridoare care coteau mereu. În spatele gării trebuia găsită vreo trăsură sau căruţă cu care să ajungă "taman în vale, la Prefectură", cum i se spusese, preţ de doi trei kilometri. Îndemna la mers, printre atâţia călători care îi tăiau calea, ca într-adins şi, curios lucru, nu-şi simţea defel picioarele, de parcă i-ar fi fost de plută, însă ele continuau să-şi facă datoria, ca în somn. Se îndreptă spre cea mai apropiată trăsură, fără altă alegere.