vineri, 2 decembrie 2016


Scriitorul zilei, 2 decembrie: Nicolae Labiş, n. 2 dec. 1935 - d. 22 dec. 1956

    
Ce se poate spune, în două vorbe, despre un poet de mare talent care a dispărut, în cel mai dramatic mod posibil - printr-un accident de noapte, căzut/împins sub tramvai? Decât că este şi va fi un doliu permenent pentru lirica română, ce pare că se nutreşte mai ales din dureroase pierderi. Şi că persoana fizică a poetului fiind scoasă din scenă în acest fel crâncen, ne dăm seama - unii au simţit-o pe loc, alţii o constată după mai bine de jumătate de secol - că Poezia nu poate fi ucisă; că o dată înfiripată în matca limbii române ea nu mai poate fi ignorată, ci se întâmplă acest lucru salutar: ea se eternizează în patrimoniul naţional.
Poeziile sale s-au reeditat mereu, în pofida orientărilor ideologice şi estetice din această jumătate de secol: Un faimos cenaclu al Uniunii i-a purtat numele şi a lansat o nouă generaţie de poeţi. Mărturisirile prietenilor şi până la urmă a mai tuturor celor ce au apucat să-l vadă cât de cât, antologiile, albumele, monografiile se ţin lanţ. Păunescu a încercat să-l acopere cu gesticulaţia lui dezlănţuită, Nichita a strâns în juru-i prieteni şi discipoli care se străduiau să sugereze a-l fi uitat pe „buzduganul generaţiei sale”.

Opera literară:  Primele iubiri, Bucureşti, 1956; ediţie îngrijită şi prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, 1962;• Puiul de cerb, Bucureşti, 1956;• Lupta cu inerţia, prefaţă de Geo Bogza, Bucureşti, 1958;• Păcălici şi Tândăleţ, Bucureşti, 1963;• Anotimpurile, Bucureşti, 1964;• Moartea căprioarei, prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Victoria-Ana Tăuşan, Bucureşti, 1969;• Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964;• Albatrosul ucis, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1966;• Scufiţa roşie. Poveste despre prietenie, Bucureşti, 1967;• Poezii, Bucureşti, 1968;• Scrisoare mamei, Bucureşti, 1969;• Poezii, introducere de Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1971;• Sunt spiritul adâncurilor, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Vârsta de bronz, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Primele iubiri - Premiers amours, ediţie bilingvă, traducere de A.G. Boeşteanu, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1974;• Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Voicu Bugariu, Bucureşti, 1976;• Moartea căprioarei, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1983;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de G. Călinescu, Bucureşti, 1984;
 Poezii, ediţie îngrijită de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1985;• Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de Radu Cârneci, Bucureşti, 1997; ediţia Bucureşti-Chişinău, 2001.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99


Poezia zilei, Nicolae Labiş, 

 Biografie

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
 
Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi - ,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Brună fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
 
1956, G. L. 52/1956
 
 

Confesiuni

3
Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mai înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.
 
(Din volumul « Lupta cu inerţia – Confesiuni », 1958)


Cozma Răcoare

Noaptea fierbinte a tinereților!
Cozma Racoare salta in șa.
Sperie-n goana somnul ereților
Cozma Racoare, inima mea.

Negre, rachitile-ncearca sa zboare,
Ca noaptea asta ce va zbura
Dupa fierbintea, aprinsa valtoare,
Cozma Racoare, inima mea.

Doamna asteapta-n iatac cu hangerul;
Pieptul i-i greu si privirea i-i grea
Trece prin pacle, sfasie cerul
Cozma Racoare, inima mea.

Spune, naframo, spune, oglindo,
Tropotu-i aspru cand va-nceta?
Cauta dragostea, nebanuind-o,
Cozma Racoare, inima mea.

Iata-l, ajunge — zavoarele-s sparte,
Cade hangerul sunand pe podea,
Caci peste noapte-i si-i peste moarte
Cozma Racoare, inima mea.

Doamna-si indoaie bratele pline,
Cozma Racoare salta in sea,
Trece spre zarile zilei senine
Cozma Racoare, inima mea.


Ion Lazu: Din Masivul Iezer-Păpuşa la... "Cenaclul Labiş"
(...) Iar pentru că l-aţi adus în discuţie pe celălalt semizeu al poeziei din tinereţea noastră, de fapt primul în ordine temporală, aşa cum l-am perceput eu, Nicolae Labiş, am să vă spun că nu aflasem de existenţa sa pînă în acea nefastă zi din decembrie 1956 cînd, adolescent încă, depăşit de exigenţele primului trimestru de facultate – pe atunci nu existau cursuri tipărite/ litografiate la nici o materie, trebuia să scriem 6 ore la rînd după dictare, ceea ce s-a dovedit prea mult pentru un băietan în creştere (16 ani şi jumătate, căci am terminat liceul de zece clase...); mă aflam internat la spitalul studenţesc din strada Popov, actualmente Berthelot, în capătul străzii Luterane, cînd în camera de 4-5 paturi de la etajul doi a intrat unul dintre vremelnicii locatari, un tînăr care tot timpul se exhiba, împreună cu vecinul lui de pat - de altfel erau amîndoi studenţi la teatru şi uneori dădeau fuga la cîteva imobile mai încolo, unde am înţeles că se afla căminul lor. Un tinerel cu haz, foarte expresiv, cu faţa colţuroasă (mai tîrziu, încercînd să-l identific printre actorii de pe scenele Capitalei, mi s-a părut a fi fost vorba despre Dumitru Furdui), intră în cameră şi rosteşte din cadrul uşii aceste cuvinte năucitoare: “A murit poetul Nicolae Labiş!”
Cum spun, nu auzisem de numele lui, însă felul cum a fost rostită vestea ne dădea măsura importanţei poetului. În alte cercuri se pare că era deja o vedetă. Ciudate vremuri, şi plin de amare înţelesuri însuşi modul cum au ajuns pînă la conştiinţa unor tineri din generaţia mea veştile despre existenţa marilor noştri scriitori, inclusiv cele despre trecerea lor din lume. După ani buni, ca student, aflam că delicatul prozator Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui Păstorel, a murit la coadă la pîine, pe vremea marelui viscol de la începutul lui februarie 1954. Prin ‘58 l-au repus în circulaţie pe Ion Minulescu, slătineanul meu plin de vervă; într-o seară, revenind cu cîţiva colegi de la film, spre căminul din Matei Voievod, ni s-a ataşat o doamnă mai în vîrstă, cu ochi verzi-enigmatici, fosforescenţi parcă - poate puţin ameţită, probabil o intelectuală, profesoară sau actriţă, însă nepretenţios îmbrăcată, care a sfîrşit prin a ne face o impresie puternică vorbindu-ne despre un mare poet, nouă necunoscut, şi recitîndu-ne poezii de-ale lui. (Ce-ar fi să mi se spună că era Miliţa Petraşcu?) Nu doar că nu auzisem de el, dar poetul deja murise de cîţiva ani: George Bacovia. Tot pe-atunci, într-o seară, în tramvai, un domn ca la 40 de ani, scund şi blond, cu ochi albaştri, plin de magnetism, ne-a copleşit recitîndu-ne dezlănţuit din Eminescu. Nu e de tot ciudat că spre nişte tineri dezorientaţi cultural precum noi, marea literatură venea prin astfel de persoane cu aer dubios, cumva declasate, împinse la marginea societăţii şi care se puneau în mişcare la adăpostul nopţii? Spun de aceea: ciudată a fost viaţa şi posteritatea marilor noştri scriitori în comunism! 
(...)Acesta a fost contactul cu numele lui Nicolae Labiş, pe care abia după aceea l-am citit şi l-am admirat ca pe un port-drapel al noii generaţii. “Retraşi din peisaj de Îngerii poeziei…”. Frumos spus. Însă nu pare să fie cazul lui Nicolae Labiş, despre care există mărturii şi documente că ar fi fost considerat de Partid drept un caz pierdut, deoarece intenţiona să treacă cu arme şi bagaje în cealaltă tabără, a opozanţilor regimului. După breşa hruşcioviană, cu ecouri mai ales în lumea literară din Ţara sovietelor, propagate şi pe meleagurile noastre, dar mai ales după octombrie ‘56, cu revoluţia ungară, unde totul pornise din mediile culturale şi studenţeşti, Labiş s-a dezmeticit complet, a dat semne clare că se “desolidarizează” (un termen din Incendiatorii, nu-i aşa?) de statul poliţienesc; aduna în jurul său tineri cu aceleaşi aspiraţii, scria altfel, recita în restaurante poezii precum Doina lui Eminescu, text interzis, epurat din Operă cu zecile de ani; a cîntat la un moment dat Trăiască Regele! Pe de altă parte, umbla prin redacţii, cu noile lui poezii care îi erau respinse... Era pas cu pas urmărit, spionat, trădat de unii colegi de grupă, precum Gh. A., G.N... Să nu trecem peste faptul că alţi colegi de-ai lui fuseseră anchetaţi, unul se spînzurase în timpul cercetărilor. Un caz similar face obiectul  extraordinarelor Amintiri în dialog despre care a venit vorba.
(A fost un an tensionat anul 1956, primul meu an de facultate. Ceva s-a mişcat în lumea studenţească, s-au schiţat primele proteste, primele breşe, nu numai în Bucureşti, dar şi la Timişoara, la Cluj… Ceva grav ar fi putut să se întîmple şi politrucii şi-au intensificat veghea. S-au simţit unele îmbunătăţiri în condiţiile de la cantină. În următoarea vacanţă de vară s-au făcut eforturi speciale spre a trimite în tabere cît mai mulţi studenţi. Prudenţă şi persuasiune. Am văzut eu însumi pentru prima dată marea. O revelaţie.)
În rezumat, Labiş „teribil şi onest” cum însuşi o spune, îşi asumase riscurile, căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: “pasărea cu clonţ de rubin”. S-a întîmplat însă parcă prea repede, poate nu astfel au vrut să-l blocheze, aruncîndu-l sub roţile tramvaiului 13, în staţia Colţei. Acest amănunt cu Colţea îmi scăpase, căci încă de pe atunci circulau legende; de fiecare dată cînd treceam prin Piaţa Rosetti, în drum spre facultate, în dreptul unui restaurant Nicoreşti, (Singapore, de nu mă înşel) îmi închipuiam scena de noapte: poetul Căprioarei împins de securist de pe scara tramvaiului. Eu neputincios să opresc oroarea... Poezia lui mi s-a părut de domeniul miracolului lingvistic, o ştiam pe dinafară, ca atîţia alţii din generaţia noastră.
(Fragment din Himera literaturii, ed. Curtea Veche, 2007, paginile 99-102)


Alţi scriitori:
Gh. Chivu, n. 1912



Ion Lazu: În fața Iernii...