joi, 1 decembrie 2016


1 decembrieMiron Costin, n. 1 dec. 1633 -  d. 25 dec. 1691
     
Născut pe pământ polonez, ca fiu al unui boier bogat moldovean, ce se aflase în slujba Movileştilor şi acum  se ferea de noul domnitor Vasile Lupu, viitorul cronicar are parte la Bar, în Podolia, de bună şcoală a iezuiţilor, învăţând latineşte, dar şi istorie, filosofie, retorică; tânăr deschis la minte, interesat de mersul lumii, preocupat de artă, poezie, etnografie; revine în ţară pentru prima oară în 1653, căsătorindu-se cu o nepoată a Movilescului, deci consolidându-şi averea, iar din 1660 urcă toate rangurile dregătoreşti: pârcălab, vel-comis, vel-vornic, logofăt. Cunoscător de limbi străine, bun vorbitor, este folosit de Domn în soliile către turci, unguri, polonezi, italieni. Pe propriii copii îi dă la învăţătură latinească, la iezuiţii care controlau comunităţile catolice din zonă, inclusiv din Transilvania. 
Începuse să scrie în limba polonă, probabil pentru a-i desluşi regelui polonez, dar şi sie însuşi originile şi devenirea populaţiei româneşti din Principatele dunărene. Scrie despre Descălecatul dintâi, poeme tipărite pentru prima dată în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, 1673; traduce din latineşte Istoria Ardealului, 1672-1674, elaborează poemul Viaţa lumii, punând la încercare/la lucru posibilităţile literare ale limbii române, rimele, prozodia etc, - un pariu câştigat pentru urmaşii întru ale scrisului, iar până în 1675 lucrează la cronica ţării Moldovei "din locul unde o părăsise Grigore Ureche", deci "de la Aron Vodă încoace". În 1677 dă în poloneză Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei (cronica polonă). După asediul Vienei, 1683, în care moldovenii combătuseră de partea turcilor, se retrage cu Duca Vodă pentru a doua oară în Polonia, la castelul lui Ion Sobieski, căruia îi dedică o Istorie în versuri tot pe tema Ţărilor Moldova şi Muntenia (poema polonă). Este rechemat în ţară de domnitorul Constantin Cantemir, în 1685, când lucrează la manuscrisul De neamul moldovenilor..., până în decembrie 1691 când este decapitat, împreună cu fratele său Velicico, Vodă fiind îndemnat întru aceasta de boieri răuvoitori; în urmă Domnitorul a plâns şi s-a căit de fapta pripită. La execuţie, la Roman, asistase şi tânărul Dimitrie Cantemir, ce tocmai sosise de la Constantinopol. 
Umanist, preocupat de marea rămânere în urmă a culturii din principatele noastre faţă de ţările europene, avea o înaltă conştiinţă a răspunderii cărturarului pentru consemnarea faptelor istorice: "Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu". Ca istoric, s-a bazat pe documente, pe mărturiile mai vârstnicilor martori la evenimente, pe ceea ce aflase de la tatăl său, iar în continuare, pe relatarea înfruntărilor nenumărate la care luase parte el însuşi. Aduna material pentru a duce mai departe scrierea sa de cronicar, oprită intempestiv la 1661. Fire de artist şi de filosof, cronica sa de istoric, filosof, lingvist şi etnograf (direcţii dezvoltate mai apoi în scrierile lui Dimitrie Cantemir, ceea ce le-a făcut perene), pune în lumină o înţelegere adâncă a sensului faptelor relatate. Viaţa lumii face dovada unor temeinice asimilări a clasicilor latini, a textelor Bibliei, a folclorului autohton, dar se remarcă şi printr-o abordare gravă a lucrurilor, fără nimic din tonul festivist, laudativ, conjunctural, ori oportunist, spre linguşirea actanţilor din avanscena istorică, ci dimpotrivă, cronicarul M. C. păstrează un ton rezervat, cu o undă meditativă, melancolică. Nu fără vreun rost îşi pusese scrierea sub mottoul "Deşertăciune a deşertăciunilor... ", deci a omului aflat sub vremi. Sorţii omului sunt schimbători, pe scena lumii actanţii se perindă, ridicaţi de împrejurări, spulberaţi apoi, cu sau fără motive temeinice.. Implicat pe deplin în viaţa politică a Domnitorilor Moldovei, era un patriot din convingere, atent la mişcările domniei, nemulţumit de înscăunarea cu sprijinul armatelor străine. Domnitorului C. Cantemir îi reproşase excesele, reaua gospodărire a ţării. Toate acestea s-au adunat împotriva lui, cu urmarea ştiută. 
A scris două lucrări excelente în polonă, iar literatura şi istoriografia poloneză, antologiile, dicţionarele poloneze, şi-l revendică.  Pentru literatura română, este realmente un întemeietor, deşi întârziat, cu atât mai temerar şi necesar, căci a dat direcţiile principale de dezvoltare perenă ale culturii române.
Aşa cum se prezentau lucrurile la sfârşitul secolului XVII în Ţările Româneşti, scrierile lui Miron Costin nu au avut circulaţia meritată, nu au fost măcar cunoscute şi traduse în limbi europene, la timpul lor. Primele valorificări, tipăriri aparţin paşoptiştilor, lui Mihail Kogălniceanum în speţă. Alt editor şi traducător de mare prestigiu fiind B. P. Hasdeu, după care mai sunt de menţionat: V. A. Urechia, P. V. Haneş, D. D. Perpessicius.

OperaDe neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, publicată de M. Kogălniceanu (Cartea pentru descălecatul dintâi a Ţării Moldovii şi neamului moldovinesc), în Letopisiţile Ţării Moldovii, I, Iaşi, 1845, 1-32, în Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, I, Bucureşti, 1872, 1-30; ediţie îngrijită de Const. Giurescu, Bucureşti, 1914; ediţie îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1936; Letopiseţul Ţării Moldovii de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Urechi vornicul de Ţeara de Gios, în Letopisiţile Ţării Moldovii, I, Iaşi, 1845, în Cronicele României sau Letopisiţile Moldovei şi Valahiei, I, Bucureşti, 1872; ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Şt. Petre, Bucureşti, 1943; ediţia (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace) îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1944; Descrierea Moldovei şi a Ţărei Româneşti în trei cânturi, în versuri polone (traducere şi publicată de B.P. Hasdeu), „Arhiva istorică a României", I, 1865, partea I, 20-22; Viaţa lumii şi Stihuri împotriva Zavistiei (publicată de B.P. Hasdeu), „Satyrul", 1866, 10; Despre poporul Moldovei şi al Ţerei Româneşti (traducere de B.P. Hasdeu, publ. M. Kogălniceanu), în Cronicile României sau Letopisiţele Moldovei şi Valahiei, III, Bucureşti, 1874; Opere complete, I-II, ediţie îngrijită de V.A. Urechia, glosar L. Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888; Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei - Cronica polonă, traducere şi îngrijire de Ioan Bogdan, în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895; Chronicon Terrae Moldavicae ah Arone principe, ediţie îngrijită de E. Barwinski, Bucureşti, 1912; Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, traducere şi îngrijire de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1929; Cartea despre descălecatul dintâi - Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de I. Pillat, Bucureşti, 1933; Cartea despre descălecatul dentâiu a Ţărei Moldovei şi neamului moldovenesc. Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Aron Vodă, de unde este părăsit de Urechie, vornicul de Ţara de Jos, Bucureşti, 1943; Opere, I-II, îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1965; Opere alese, îngrijită şi prefaţă de Liviu Onu, Bucureşti, 1967; Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984; Viaţa lumii, ediţie îngrijită de Sanda Vârjoghe, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Galaţi, 1991.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Miron_Costin
http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/miron-costin/180.htmlâ

Poezia zilei,  Miron Costin

Viaţa lumii

A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, 
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa 
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte.
Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxerses,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Aşa jocureşte
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naştem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iasta giuruită,
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie. 



Cezar Petrescu, n. 1 dec. 1892  - d. 9 martie 1961
Tatăl, Dimitrie D. Petrescu, inginer horticol cu studii la Paris, mama dintr-o veche familie boierească dinspre Piatra Neamţ, viitorul romancier s-a născut la Cotnari dar şi-a urmat părinţii la Roman, unde şi-a început liceul. Continuat la Iaşi. Dreptul la Bucureşti, terminat în 1915. Reformat în timpul războiului, se va apuca de gazetărie, dar şi de literatură, urmare a unei vocaţii imperioase: debutase încă la 15 ani cu o proză scurtă, în 1907. 
Situat cu primele scrieri în continuarea neosemănătorismului, prin contactul cu lumea oraşului va deveni un balzacian, ţintind să dea o replică românească, din secolul XX, a celebrei Comedii umane balzaciene, printr-o amplă frescă socială, din care rămân câteva romane de referinţă ale literaturii noastre interbelice. Autor a cca 70 volume, obţine în 1931 Premiul naţional pentru literatură, iar în 1955 devine membru al Academiei. Unul dintre cei mai mari gazetari ai primei jumătăţi de secol, dacă nu cumva cel mai important, a colaborat la majoritatea ziarelor şi revistelor vremii: Adevărul, Dimineaţa, dar a şi fondat reviste de mare deschidere: Gândirea, 1921 (cu Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu şi Lucian Blaga), ziarele  Cuvântul, Curentul, România literară, alte numele de ziare pe care le înfiinţase. Ziaristica de după Decembrie i-a reactivat toate numele de ziare la care colaborase. Măcar formal, se revenea la libertatea de expresie, la vremurile bune după care tânjisem... Până s-a văzut că a face gazetărie "liberă", în tranziţia românească, înseamnă a face jocurile ascunse ale unor potentaţi, îmbogăţiţi după revoluţie, cum de altfel existaseră şi îmbogăţiţii de după Primul război.
Gazetar şi scriitor celebru în epocă, cu maximă audienţă de public, în anii liceului meu i-am citit majoritatea romanelor, nu neapărat pe cele mai bine cotate (La paradis general, Baletul mecanic, Carlton, Greta Garbo, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Apostol), din biblioteca unchiului meu, stabilit la Craiova. Mare iubitor de Sadoveanu, dar, deduc, şi de Cezar Petrescu. (Va trebui cândva să-i fac parte dreaptă acestui providenţial unchi Gică, scriind despre el aşa cum se cuvine, căci în mintea mea el reprezintă pe cititorul adevărat, pasionat de ficţiune, deşi fără vreo pregătire din domeniul filologiei, ci simplu contabil sau magaziner, ce va fi fost la IFET. Şi cu care, foarte curios lucru, nu am discutat niciodată despre cărţi...)
Nu-mi explic mefienţa cu care este tratat de Călinescu în Istoria sa decât ca o invidie-ciudă privind imensul succes de librărie al ieşeanului. Or, a nu înţelege corect mecanismele de receptare publică a literaturii mi se pare o limitare, cu deosebire în cazul exegetului. În particular, cred că autorii de sinteze-istorii ar trebui să ia în calcul şi impactul cărţii la public - pentru că , nu contest, sunt foarte importante câştigurile literare de la o etapă la următoarea şi de la un curent la altul; însă toate acestea rămân discuţii sterile/specioase dacă scriitorul, încadrat curentului cu pricina sau distanţat de opţiunile estetice ale confraţilor, nu dă cartea viabilă, de sine stătătoare, citită de contemporani şi luată în seamă de următoarele generaţii.
Personal, m-am nutrit din cărţile lui Cezar Petrescu, am admirat stilul alert, eficient, concreteţea lumii în care se mişcă personajele sale, de la cele comune la altele de tot ciudate – vezi Omul care şi-a pierdut umbra; mai puţin tezismul autorului, faptul că vedea lucrurile în alb şi negru, fără nuanţe, aducându-şi personajele sale inadaptabile în postura unică de victime ale maşinăriei progresului. Am înţeles paseismul lui, nu însă şi fatalismul istorico-geografic - romanul, oricât de "la obiect, nu trebuie să trădeze ideologia autorului, militantismul său, de orice culoare; şi în general vorbind, nu cred că scriitorul trebuie să fie explicit în ceea ce priveşte convingerile sale intime: nu interesează artistic decât realizarea literară, nu şi mobilurile sale ideologice; ce-i drept, nu m-am speriat de finalul catastrofist pe care romanicerul îl pune la capătul tuturor drumurilor şi eforturilor, interesat în continuare de viaţa care foşgăie în paginile romancierului redutabil care este C. P. M-a impresionat în egală măsură iscusita utilizare a fantasticului.
Ca să nu spun ce minunate sunt cărţile sale pentru copii: Pif Paf Puf, Fram ursul polar, Neghiniţă. Au legănat copilăria multor generaţii. O vor face în continuare, cât va mai exista copilăria, adică lumea. Şi am întâlnit oameni în toată firea vrăjiţi de povestea lui Neghiniţă. Mărturisindu-mi cu emoţie acest lucru simplu, pe cât de semnificativ.


Ce va fi scris Cezar Petrescu după instalarea comuniştilor nu m-a mai interesat. Înţelesesem că încearcă o adaptare, de nevoie - pe când alţi mari scriitori interbelici o păţiseră, erau interzişi, scoşi nu doar din manuale dar şi din librării şi biblioteci. Ostracizaţi, închişi sub cele mai sfruntate acuzaţii de subminare a orânduirii. În cartea de confesiuni scrisă cu poetul Ion Murgeanu (Himera literaturii), aduc vorba în mai multe rânduri, cum e şi firesc, despre Cezar Petrescu, poate autorul interbelic pe care, dintr-un motiv sau altul, îl citisem cel mai intens. De fapt este primul mare scriitor pe care l-am văzut în carne şi oase, la o manifestare culturală, în sala SRSC din Piaţa Amzei, spre sfârşitul studenţiei mele. Mai sigur în anul 1960. Descriu scena în Himera literaturii. Un domn complet albit, suplu, foarte bolnav, cum ne-a şi mărturisit. Iar la numai câteva luni, la începutul primăverii 1961, am mers să-l văd pe catafalc, în holul Casei Monteoru.
În cadrul acţiunii " Plăci memoriale pentru marii scriitori”, am fixat o placă de marmoră pe partea din stânga a impozantei intrări în blocul modern de la intersecţia străzilor C. A. Rosetti şi Vasile Conta, la nici o sută de metri în spatele Scalei. Pe cealaltă parte a intrării străjuia de decenii placa memorială a lui Cezar Petrescu, aceasta temeinică, având şi  un basorelief al romancierului.
De câte ori, în lansările mele prin Oraş, de data asta ca să re-fotografiez casele de scriitori (pentru ce a devenit mai apoi albumul Literaturile Bucureştiului, editura MNLR, 2010), nu am privit cu admiraţie la placa memorială, cu foarte reuşit basorelief, a lui Cezar Petrescu, temeinic încastrată pe faţada imobilului, cu frumosu-i text: "Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul CEZAR PETRESCU 1892-1961"  - iar ca să spun tot adevărul, este exact modelul pe care l-am preluat în inscripţionarea celor vreo 200 plăci memoriale răspândite prin tot oraşul, cu deosebirea că am renunţat la basoreliefuri, efigii, semnături, ca să reducem drastic costul unei plăci - aşa încât, din aceleaşi fonduri să facem dreptate cât mai multor scriitori... Ca în primăvara acestui an (stupoare, oroare!), să găsesc faţada imobilului fără placa lui Cezar Petrescu devastată, smulsă din piroanele ei...  Şi totuşi, cealaltă placă, tot de marmură, a poetului Virgil Gheorghiu a rămas la locul ei. Ce să faci? Cui să te adresezi, să reclami, să protestezi, să ceri pedepsirea conform legii a huliganilor?! Singura explicaţie ar fi că au smuls placa memorială pentru a valorifica metalul basoreliefului - căci de utilizarea marmorei ca atare nu s-au preocupat: o parte din placă a rămas atârnată de zid...
Oroare, acesta este cuvântul. În chiar centrul capitalei, într-o perioadă fără mişcări sociale, de stradă etc. La ce ne putem aştepta? S-ar spune că aparenţa de civilizaţie se însoţeşte cu sălbăticia crasă, cu inconştienţa şi maleficul...
Nu e nimic de adăugat; decât că apocalipticul sugerat în scrierile lui Cezar Petrescu, neluat de mine vreodată în calcul, considerat încă o figură de stil dintre multele care au asigurat succesul de piaţă al romancierului, îşi amestecă paşii în mod perfid cu ai noştri, trezind din cotloane coşmarul Istoriei.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.



Alţi scriitori:

Ieronim Şerbu, n.  1 dec. 1911 - d. 8 12 1972
Florenţa Albu, n. 1 decembrie 1934 - d. 3 februarie 2000.
Ştefan Radoff, n.  1 dec. 1934 - d. 28 03 2012
Marin Ifrim,  n. 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău

https://marinifrim.wordpress.com/about/


Magda URSACHE: Un om al muncii cu cartea
„Am jurat/ cu degetul la tâmplă/ să nu apăs/ pe cuvânt/ decât în caz de poem”.
Marin Ifrim

Cartea de muncă a lui Marin Ifrim (Editura Teocora, 2016) este, în fapt, cartea unei vieţi de „cărţar”, autentic inconformist, autentic incomod, autentic încrâncenat. Un „neadaptat”, cum o mărturiseşte el însuşi, şi la socialism, şi la capitalism, ceea ce nu l-a descurajat deloc. Cum bine ştie că între notorietate şi valoare e cale lungă, munca şi răbdarea alcătuiesc formula sa. Mie mi-a plăcut şi-mi place să-i portretizez complice pe cei exilaţi în târguri, ca Gheorghe Grigurcu în cel amar, ca Mihai Ursachi, în cel dulce, ca V. Voiculescu la Pârscov, ca I. D. Sîrbu la Petrila, ca marele minor Brumaru (din etapa Dolhasca). În alte cuvinte, scriitori ai „provinciei literare de aur”, numită aşa de Ion Lazu şi de Ion Murgeanu, în Himera literaturii. Talentul (talantul care rodeşte) n-are musai buletin de Bucureşti.
Marin Ifrim face parte dintre scriitorii amărâţi de ce i se întâmplă culturii. Trasă în jos, vulgarizată de canalele TV, dacă Mihaela Rădulescu intră cu chiloţii ei roşii în librăriile Humanitas. Aşa se cucereşte cititorul de literatură trash, de no-books. Marin Ifrim n-are nevoie de cititorul ei, al Mihaelei (v. tableta Acoperitul Turcescu şi diva fără acoperire, Mihaela). Numai că scandaloasele şi scandalizantele vedete TV se cred scriitoare de top şi ocupă microfonul central la Bookfest, care ar putea fi ortografiat Book-arest.
Critica e neputincioasă faţă de inflaţia tipo, pare condamnată să citească multe cărţi mediocre, de tren ori de metrou, este asurzită de trompeta reclamei media. Or, Marin Ifrim n-are scenografie, reflectoarele TV sunt pentru alţii, puse pentru alţii. E alergător de maraton, nu de 100 metri stil foarte plat; nu scrie cărţi domoale, texte liniştite; merge pe rezistenţă şi pe demnitate, e ţepos, chiar timorant. Niciodată timorat.
Work-aholic, consideră cartea sa de muncă (o Carte a cărţilor de truditori ai scris-cititului) cea mai importantă carte dintre zecile semnate de el. Subţirele, suple, dar şi „cu fizic «atletic»”, aşa cum este antologia de poezie din 2013, Din capitala mondială a anonimatului, rămasă nerecenzată. Cum altfel? A văzut cineva în librării cărţi scoase de Casa Editorială Tipo-Moldova?
Mereu cu nerv, Ifrim preferă tableta, texticolul, articuleţul, frazula, spre a le spune ca Luca Piţu, O notaţie repede? „Pe 21 septembrie 1991, îmi moare soţia”. Atâta tot: ton grav.
Marin If, cum îi spun in short, e un frondeur/ ricaneur, are îndrăzneala proprie lui Paul Goma, cea mai asurzitoare voce întru adevăr a literaturii noastre; pe cale de consecinţă, deţine o carte de muncă plină ochi de demisii şi de transferuri, după intervenţii în minor ori în major.
Sigur că, în vremi consternante, prezent în agora cu tableta ca o bombă cu ceas (şi Marin Ifrim a scris înspăimântător de multe), e riscant să faci tranzacţii; în vraiştea numită eufemistic tranziţie, poţi cunoaşte repetat circum stanţe (titlu de volum, ed. Rafet, 2008) nefavorabile. Aşadar, Marin (alt Marin decât Preda, alt Marin decât Sorescu) demisionează de la fabrica oricum „pe ducă” şi-şi ia deasupra capului un deadline cotidian. Intră şi iese din „redacţii impure”, pline de activişti şi de securişti. L-aş fi sfătuit, înainte de angajare, să întrebe cine finanţează ziarul, să ştie cine-i adevăratul patron. După Adrian Gavrilescu, S.O. Vântu cumpărase, deci putea controla, şi „Idei în dialog”.
În „Opinia” buzoiană, alcătuieşte un insectar, prinzând în bolduri muşte reciclate în fluturi, căzute în borcanul cu miere capitalistă. Despre Portret în bleu marin, scrie că e „o carte la care ţin foarte mult”. Pentru că „e o mare şi rece satisfacţie să spui cuiva ce gândeşti despre el. E terapeutic”. Dar costă. De hrănit, se hrăneşte bio din literatură: „eu nu m-am apucat de scris ca să devin celebru. Eu sunt pedepsit de cuvinte. Posedat. Le simt viaţa şi rostul. Sunt mai vii decât mine. Vreau să le călăresc ca pe nişte iepe sălbatice. Sunt limitat. Nu pot gândi mai departe decât ce vor cuvintele”.
Fiindcă veni vorba de cai, trebuie spus că Marin Ifrim aduce bine cu Taifun, cumpărat la licitaţie de la un CAP desfiinţat, unde era hrănit pe sponci. Aflat „pe teren”, reporterul vede o „imagine apocaliptică”: un cal „înspăimântător, agitat, nervos, dezlănţuit”, care vrea cu dinadins să intre în curtea colhozului. I s-a povestit că fusese cumpărat la licitaţie de un sătean. Îl hrănea „împărăteşte”. Însă, odată scăpat din lanţ, venea la grajdul vechi, la vechea iesle, la paiele uscate şi la apa stătută. „Deh, bietul cal devenise dependent de robie” (p. 82-83). A scrisului, în cazul lui Marin Ifrim: muncă neplătită şi ce muncă!
E om neavut: „Sunt mai sărac decât Ion Creangă. Dar nu cerşesc, nu fur, nu mint”. „Am un somn liniştit. Ştiu îngerii de ce”. Se poate şi mai rău. Pe Ion Gheorghe îl bat, la propriu, cu pietre vecinii din Limpeziş, înspăimântaţi de „colecţia lui de megalite”.
Cioran a putut trăi boem într-un apartament strâmt din Cartierul Odeon. Alt preasărac, Gabriel Garcia Marquéz, n-a avut banii necesari să expedieze editorului Un veac de singurătate. Amin Maalouf a scris Primul secol după Beatrice într-o căsuţă de pescar.
Nici arivist, nici hedonist, Marin Ifrim nu poate citi nici bancnote (ne-am chinuit împreună să descifrăm un cont bancar de miliarde şi n-am prea reuşit), nici etichete de pe sticle.
Destul de imprudent pentru a trăi confortabil („în lux, calm şi voluptate”), trece de la ziar, căzând „din lac în puţul lacului”, ca mecanic de întreţinere la Casa de Cultură a Sindicatelor; revine A-Casă, ca referent şi bibliotecar. Cel mai fericit episod (şi o spune în cele trei volume de evocări), care îi umple carnetul de muncă? Patru ani la Teatrul „George Ciprian”, ca maşinist, apoi ca regizor tehnic: „Teatrul real, profesionist, este cea mai vie bibliotecă din lume”.
La Casa de Cultură alcătuieşte lunar „Cartelul metaforelor”. M-am lăsat luată de „curentul marin”, am intrat în „Cartel”, dar şi în „Caietele de la Ţinteşti”, cealaltă revistă a sa. „Numai la Ţinteşti n-ai scris, Magda, m-a apostrofat un amic”. De ce nu? Are importanţă locul unde scrii? Satu Mare, Tg. Jiu, Piteşti, Piatra Neamţ, Buzău, Bacău, Târgovişte, Lugoj, Râmnicu Sărat, Mizil, Focşani, Paşcani, Iaşi ori Bucureşti, Paris şi München, pe unde public şi eu? Limesul poate produce reviste quality, după cum Centrul poate produce şi reviste non-quality. Cum afirmă Nicolae Silade, în editorialul „Actualităţii literare”, subintitulată şugubăţ „Revistă a unirii scriitorilor din România”, tonul în literatură nu se mai dă la Bucureşti, nici etalonul, dacă se scrie „sfidând criza de inspiraţie”.
Scriitorul nu poate fi altceva decât scriitor şi în poem, şi în tabletă politică, şi în interviu, şi în ego-proză, şi în jurnal, şi în analiză de text, şi în reportaj, şi în eseuri lirice, epice şi dramatice, aşa cum le-am subintitulat eu pe ale mele.
Marin Ifrim e mereu în priză: la „Informaţia Buzăului” (patron inginer Constantin Toma), la „Jurnalul de Vrancea” al lui Liviu Ioan Stoiciu, la „Opinia”, unde ţinea bisăptămânal pagina literară, împreună cu Dumitru Ion Dincă, la „Renaşterea culturală”, alături de familia literară Nicoleta şi Paul Gâlmeanu. Şi pariez că nu va suferi niciodată de grafofobie, de neplăcerea de a scrie, chiar dacă e jignit deseori de postaci.
Îi mustră neobosit pe intruşii din spaţiul literaturii, pe glorioşii locali care „se urăsc între ei, cu bale dulci, până la comă diabetică”, pe „liricarii” târgului buzoian, „megalomani şi grafomani”, pe impostori, pe obedienţi, pe lichele, folosind artileria blogului (v. Letopiseţul lui Marin Ifrim).
Prin ’97, actorul Paul Ioachim, directorul teatrului „George Ciprian”, l-a sfătuit: „Stai departe de insul acesta. Are toate calităţile unei jigodii profesioniste” (sublinierea îmi aparţine, Magda U.). Ceea ce s-a şi întâmplat. Un „securist din naştere”, puşcăriaş de drept comun”, a falsificat o adeverinţă CNSAS, pentru a-l dovedi colabo: „Sufăr enorm, ajung la spital. Lucrurile se lămuresc repede, falsul e dovedit, iar CNSAS nu ia nici o măsură împotriva plastografului” (p. 33 a Cărţii de muncă). Şi-mi vine în minte cazul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici care, imperturbabil, apare la TV, părând că n-a luat soldă de la Secu. Nici ieşeanului N. Creţu nu i se pare o ruşine, o dezonoare statutul de persoană de sprijin universecuristă.
Marin Ifrim iese din spital, ca să meargă iarăşi pe repede înainte. „Cum de nu mai moare odată?”, se întreabă inamicii, cărora le dăruieşte, tolerant, cărţi. O zi de muncă? Iat-o pe cea de vineri, 26 februarie 2016. Marin Ifrim ia de la tipografie Cartea teatrului (Editura Teocora, 2016), trimite poemele În sângele ploii (e un ticlier bun), pentru tehnoredactare, fiului său Emil, predă la tipar Cartea de muncă, plus… „zilnicăriile” obişnuite: luptă cu „blogurile toxice” pe „poligoanele de încercare a prostiei şi indiferenţei cetăţeneşti”.
Gloria locală (alt titlu bun, de carte de versuri, Rafet, 2007) nu-l agreează. Se întâmplă şi să iasă din graţiile unui critic literar important, care este, de altfel, slăbiciunea mea. În „România liberă”, Alex. Ştefănescu publicase o hartă a talentelor literare. În dreptul oraşului Buzău, figura, într-un cerc, numele lui Marin Ifrim. Singur! Ca un zăcământ „literar” bun de extras, ca o rocă de şist, ca un minereu preţios (pentru export). Neexploatat însă de critică. Despre Blocat în lift, spre cer, carte lansată tot în 2016, la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”  de directoarea Elena Isbăşoiu, a scris, „cu intensitate surprinzătoare”, nu un critic de întâmpinare, ci… un sculptor: Gheorghe Coman, cel care a organizat, în 1970, cunoscuta tabără de sculptură de la Măgura.
Dar, toate vin şi toate trec,/ înainte, Gutenberg! Marin Ifrim s-a pensionat, Cartea de muncă a încheiat-o, dar a rămas cu Cartea de scris. Faţă în faţă, el şi ea. În câştig de timp pentru „zăbava cetitului”, dar şi pentru obsesia fără leac a cuvântului scris.