duminică, 23 octombrie 2016



Ne-a părăsit scriitorul Vasile Andru.
Foarte grea pierdere pentru literatura română: Ne-a părăsit scriitorul Vasile Andru. Pe blogul meu, apoi și în cartea Calendarul scriitorilor români, vol. II, ed. TipoMoldova,  i-am făcut această succintă prezentare:
Ne-am cunoscut în lumea literară, am devenit prieteni și, ce este mai important, ne-am citit cărțile! (E mai mult decât a tropăi împreună prin viață...) Nu oricum, ci cu mari câștiguri spirituale, cu o tot mai mare admirație pentru autor. Am în bibliotecă aceste cărți, cu emoționante dedicații din partea lui Vasile Andru. Am lucrat împreună, o scurtă vreme, în redacția revistei Viața Românească. A vorbit la lansarea romanului meu Sălbaticul, pus sub semnul unui motto din Osip Maldelștam: ”Veac al meu, sălbaticule, cine te-ar putea privi în ochi?”. Cu acel prilej, Andru a menționat că pentru noua sa carte a folosit o altă traducere a teribilului vers: Veacul meu, fiara mea!
Sunt adânc tulburat de stingerea lui. Nu ne vedeam prea des, el prins în peregrinările sale prin întreaga lume, mereu în contact cu spiritualitatea creștină, dar și budistă, dar și... Deschis spre căutarea căilor de comunicare cu divinitatea.
Cărțile lui au fost traduse în 11 limbi străine.  Fervoarea lui spirituală își face drum spre sufletele omului generic. Odihnească-se în pace sufletul lui înaripat!



 Vasile Andru, n. 22 mai 1942 - d. 21 oct. 2016
Descriere: ANd9GcQRuYZeEYXvSAPDFtMmbQ0M3ehtuDYQJKGuLxDpzdakBmrA8O0l  Descriere: ANd9GcTmjNZ3LCe2_RdTw1HmOVOVfMupte7InzDATC8niOSfGwNip9Y6   
Bucovinean din comuna Bahrinești (acum în Ucraina...), din părinţi agricultori, care în timpul războiului au trecut clandestin granița, stabilindu-se în satul Mușenița; îşi face şcoala în comuna de adopțiune, liceul la Siret şi Rădăuţi, după care urmează Filologia din Iaşi, secţia franceză-română. Profesor de liceu, apoi asistent la Institutul Pedagogic din Suceava, 1967-1975, se strămută la Bucureşti, ca redactor. Debutase cu publicistică încă în 1969, apoi se consacră prozei scurte şi romanului, editând nu mai puţin de 25 titluri. Între timp s-a orientat spre practicile sapienţiale, spre isihasm şi textele iniţiatice, beneficiind de stagii la Roma, Paris, în India, la Athos, în Australia.
Urmărindu-i cu interes iniţiativele isihaste, psihoterapeutice, pelerinajele, dar și interviurile, este mai greu de stabilit cărei religii tradiţionale ar putea fi ataşat Andru. Declarat creştin ortodox el este într-o asiduă căutare a unor modalităţi personale de a intra în dialog cu divinitatea, cu sine însuşi, ca esenţă umană. Este însă în afară de orice dubiu vocaţia interogativă şi rîvna isihastă a  personajului care reuşeşte să facă prozeliţi, lucru foarte rar la noi.
Scrieri literare: Yutlanda posibilă (1970) - debut în volum; Mireasa vine cu seara (1973); Mirele (1975); Arheologia dorinţelor (1977); Noaptea împăratului (1979; O zi spre sfârşitul secolului (1983); Turnul (1985) ;Progresia Diana (1987); Muntele Calvarului  1991; Memoria textului (1992); Proză, eseuri, interviuri (1995); Un univers cu o singură ieşire (1997); Păsările cerului (2000) - premiul internaţional Balkanika 2000; Cel mai îndepărtat paradis (2001). Veacul meu, fiara mea, 2012; Pustia se lumește, 2014.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Andru
 http://www.edituraherald.ro/authordetail.asp?cod_autor=146
http://www.rostonline.org/rost/nov-dec2004/andru.shtml 







Bacovia - 130, Amurg Violet - Recită Lidia Lazu şi Petre Moraru, Tinerimea Română - 2.


CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:                                 





Scriitorul zilei: Aurel P. Bănuţ, n. 23 oct. 1881- d. 28 iulie 1970

Fiu de ţărani din Rupea-Braşov, face şcoala primară în satul natal, liceul început la Făgăraş îl termină la Blaj. Se înscrie la Drept în Cluj şi continuă la Budapesta, unde va desfăşura o intensă activitate culturală, inclusiv la revista Luceafărul, pe care la plecare i-o trece lui Octavian Goga. Între 1905-1908 urmează Conservatorul de Artă teatrală din Bucureşti. Va deveni directorul unei societăţi care instruia artişti amatori, 1908-1914. În timpul războiului, dezertează din armata imperială şi se înrolează voluntar în armata română, din nou un fervent militant pentru activităţi culturale, în primul rând teatrale. Publicist, autor de proze satirice şi de piese de teatru, a cultivat umorul enorm, comedia de limbaj, satira, scontând pe diferenţa dintre ce se spune şi ce se face, tipic balcanică, cum se observă şi din titlurile cărţilor sale; supranumit printr-o exagerare "un Caragiale al Ardealului".

Opera literară:   Achim „Filăru". Despre lume şi oameni, Braşov, 1913;  Elocvinţa frackelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, Sibiu, 1923; Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant  în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului teatral din Ardeal şi în jur, Sighişoara, 1924; Eroii din „Hinterland", Sighişoara, 1925; Gheorghe Cârţan, Sibiu, 1927; Tempi passati, Bucureşti, 1931; Oameni de ispravă, Sibiu, 1939; George Dima, Bucureşti, 1955; Tempi passati. Evocări, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965; Scrieri, îngrijită şi prefaţă de Petronela Negoşanu, Bucureşti, 1974.


Poezia zilei: Ioan Viştea
Ioan Viştea imagine O sută de ani mai târziu                               
                                                                       lui DAD, la o aniversa
                                 Strada suia pe scripeţi la cer împreună cu plopii.
                                 Îi ştiam fără soţ, eram sigur de asta. Totuşi,
                                 în aşteptarea ta care întârziai cam de-un secol la întâlnire,
                                 m-am apucat să-i înnumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa,
                                 plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
                                 De fiecare dată se încăpăţânau să rămână cu soţ.
                                 Nu se poate!,îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în biografie?
                                 Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii înnumăram,
                                 lumânările plopilor scuturau din coroane numai cifre rotunde, cu soţ.
                                 Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu totul.
                                 Numai pietrele caldarâmului rămăseseră aceleaşi,
                                 şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă
                                 de parcă aţi fi fost fraţi de cruce…
                                 Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguţ. Cu pomi văruiţi proaspăt.
                                 Cu muşcate în cutii de conserve, câini răi în spărturile gardurilor.
                                 Cu pisici costelive în streşini, cu  macaturi aerisite pe sârmă.
                                 Prin respiraţia toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
                                 Muzici, marşuri înălţătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
                                  Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tâmpită:                                                     
                                  “Dă-mi tăticule şi mie mie
                                   O lopată şi-o mistrie
                                   Cu mâînuţele-astea două
                                   Să clădesc o ţară nouă!”
                                 Altul striga cât îl ţinea gura de tare: “Înainte! Înainte!
                                 Pâna la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut să întreb,
                                 căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaţilor,
                                 dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna...                                          
                                 Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
                                 Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde, dragostea mea.
                                 Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
                                 “Măi, vedeţi că e unul dubios în drum. Săracul,
                                 pesemne c-a rătăcit busola, minţile, veacul
                                 pe strada noastră roş-galben-albastră!”        
                                 Ai fi văzut clipa când mi-a trântit poarta în nas
                                 şi-am tresărit speriat,  m-am ridicat în capul oaselor lac de sudoare,
            treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai târziu