marți, 18 octombrie 2016


18 octambrie, Mihail Sebastian, n. 18 oct. 1907 - m. 29 mai 1945
Imagini pentru mihail sebastian imagini
Brăilean prin naştere (în romanul Oraşul cu salcâmi şi-a evocat copilăria şi adolescenţa în portul dunărean), dar de fapt evreu (numele la naştere Josef M. Hecter), Mihail Sebastian a reprezentat în literatura română poate cazul cel mai discutat privind evreitatea, inclusiv  străduinţa obstinată a intrusului de a fi asimilat. (După Decembrie 89  evreitatea a ocupat din nou prim-planul atenţiei vieţii literare şi nu numai la apariţia Jurnalului fericii, un memorial al convertirii la creştinismul ortodox a  evreului Nicu Steinhardt.  Ar fi interesantă o discuţie  aplicată asupra punctelor comune din cele două destine dar şi a diferenţelor de opţiuni dintre cei doi scriitori; sunt multe puncte de asemănare dar şi câteva deosebiri esenţiale; a se vedea unde s-a oprit/crispat Sebastian în impulsul lui de asimilare.)
 A absolvit liceul din localitate în 1926 şi încă de la Bacalaureat a fost remarcat de şeful comisiei, nimeni altul decât însuşi Nae Ionescu. Faptul ca atare vorbeşte despre calităţile intelectuale şi literare ale liceanului, dar practic acesta este momentul care îi va marca  în mod exemplar destinul. Prin această citare în faţa frontului toate frustrările, complexele şi şicanările din mediul iceal au fost instantaneu proiectate la polul pozitiv, s-au transformat în recunoştinţă faţă de şeful decisional. Ataşamentul  emoţional, admiraţia maestrului, nevoia de a se integra fără urme şi de a anula/şterge în faţa lumii diferenţa faţă de români a evreului au făcut din M. S. un adevărat caz la noi. Să nu scăpăm din vedere contextul anilor 30, cu radicalizarea ideologică şi ascensiunea mişcării legionare care măcar programatic ţintea nici mai mult nici mai puţin o revoluţie spirituală, considerată unica soluţie de ieşire din marasmul capitalismului de tip balcanic. (dincolo, la Steinhardt, după trecerea a 2 decenii furtunoase, lucrurile se radicalizaseră la extrem: în 1958 evreul a fost arestat, anchetat şi închis pe motive ideologice şi a împărţit soarta de puşcăriaş politic laolaltă cu intelectuali şi preoţi români),  .
A urmat dreptul , cu licenţa în 1929 şi apoi pregătirea unui doctorat la Paris, 1930-1931. Revenit în ţară, a practicat cu succes avocatura ( pentru istoria literaturii este de reţinut pledoaria în apărarea lui Geo Bogza, acuzat de pornografie). Dar déjà brăileanul se afla implicat fără rest în publicistica literară şi nu numai. Cirac asiduu al lui Nae Ionescu, a fost redactor la Cuvântul, 1927-1934, apoi redactor la România literară a lui Rebreanu, ulterior şi la Revista Fundaţiilor regale, iar colaborator la Universul, la multe alte reviste, printre care Contimporanul lui Vinea; deţinător frenetic al unor rubrici de cronică literară, muzicală, teatrală, de arte plastice etc. Prezenţă eclatantă în presa culturală, debutul său în proză, , nu la fel de grăbit şi nici la fel de impresionant, în 1932, cu Fragmente dintr-un carnet găsit, a fost urmat în 1933 de  Femei, o suită de patru nuvele  având ca subiect iubiri trecătoare, achiziţii ale unor excursii la munte sau la mare , proze mai bine structurate şi care anunţă una dintre temele recurente ale literaturii lui Sebastian: dragostea de vacanţă.  Un intermezzo ar fi Oraşul cu salcâmi, 1935, în fapt o scriere mai timpurie, repusă pe picioare.. Nu altfel stau lucrurile cu Accidentul, roman rescris din memorie, după un deceniu, al unui text ce se pierduse. Nu greşim prea mult considerându-le teme bulevardiere, pe cât se poate strunite stilistic, iar în realitate proze ce au prea puţin  în comun cu tipul de literatură pe care o priza Sebastian , pledând pentru ea cu ardoare: proza de tip Marcel Proust, James Joyse, Thomas Mann şi alţii de aceeaşi factură  Dar abia cu  De 2000 de ani evreul românizat pe cât este posibil ajunge în prim-planul atenţiei generale. Autorul atacă frontal tema  evreului care vrea să se adapteze, să fie asimilat, dar care se trezeşte în faţa celuilalt imperativ al rasei: nevoia de diferenţă.  Sunt folosite amintirile din perioada universitară a lui Sebastian, cu  destule episoare de antisemitism, frecvente în epocă. Sunt de văzut limitele identificării lui Sebastian cu românitatea, el dovedindu-se în publicistica sa adeptul soluţiilor extremiste, partizan al unor măsuri drastice, pe linia unei revoluţii spirituale; ar fi prea greu de înţeles astfel de opţiuni paradoxale dacă nu am fi atenţi la epocă, la scindarea lumii europene. Mai trebuie adăugat doar că simpatiile lui Sebastian în epocă se îndreptau către Musolini şi Salazar, iar nicidecum către Hitler, care îi viza direct pe evrei. Nu trebuie să mai adăugăm că şi Mircea Eliade a avut o priză empatică la acelaşi Salazar, în eposodul său portughez.
 Cartea apare în 1934, cu o prefaţă de Nae Ionescu, ceea ce a pus gaz peste foc.  Autorul se vede atacat furibund din ambele direcţii: evreii nemulţumiţi că  i-a băgat în gura lumii, într-un moment când s-ar fi potrivit neangajarea,  naţionaliştii români ofensaţi că li se reproşează excesele. Pentru evrei, ideea lui Sebastian de a se da pe mâna lui Nae Ionescu  era de neimaginat,  era echivalentul lui a te preda călăului, N.I. fiind identificat cu ideologul legionarismului în arealul carpato-dunărean.  Fidelitatea lui Sebastian  este greu de înţeles, inclusiv faptul că a continuat să fie coleg de redacţie la Cuvântul cu Corneliu Zelea Codreanu. Aceste ciudăţenii ale evreului Sebastian vor fi explicate de autor în Cum am devenit huligan, 1935.  Un text ce se îndepărtează de proza ca atare, autorul afirmând că în Prefaţa sa, Nae Ionescu  este “dincolo de carte şi totodată dincolo de literatură” ; ar fi vorba despre “o flagrantă confuzie de planuri”, iar confuzia a devenit acum la noi o adevărată metodă, arată autorul.
Cartea a rămas fără replică din partea lui Nae Ionescu, ocupat cu mai grave manevre politice etc. Dar ruptura dintre cei doi se produsese. !935 este anul când M. S. îşi începe Jurnalul, pe care îl va ţine până la finalul abrupt din primăvara 1945.  De fapt, în 1936 a dat piesa de teatru Jocul de-a vacanţa, cu mare success de casă şi de critică. Următoarea piesă va fi Steaua fără nume, în 1944, prezentată sub pseudonim, căci autorul pierduse din 1940 dreptul de semnătură. A fost considerată o piesă în viziune caragialiană, dar s-au  văzut posibile apropieri între Marin Miroiu şi Ladima al lui Camil Petrescu.
În Jurnalul său, considerat de exegeţi, în frunte cu Nicolae Manolescu, drept opera de căpătâi a lui Sebastian, autorul ţine o cronică la sânge a evenimentelor din intervalul respectiv, consemnând mişcările de pe scena politică, socială, literară şi intimă, cele de pe frontal din est, apoi şi dinspre vest, până la capitularea necondiţionată a Wermahtului.  Sunt prezentate în amănunţime schimbările de comportament, de umoare ale principalilor actanţi ai vieţii literare-culturale a României în timpul acestor 10 ani de dramatice frământări. Multe sunt de aflat despre tribulaţiile unor prieteni de-ai lui Sebastian, descrişi ca într-o vitrină: Nae Ionescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Cioran, Comarnescu, atâţia alţii.
Textul a fost scris cu intenţia de a fi publicat după moartea autorului. Încredinţat fratelui mai mic al lui Sebastian, a apărut abia după Decembrie şi a avut un succes fără egal şi pe bună dreptate. N. Manolescu, apreciind la superlative Jurnalul lui M. S., insistă ca acesta să fie citit mai întâi ca o opera literară de mari virtuţi stilistice. (Dintr-odată autorul Istoriei critice sare în cealaltă barcă, dând să se înţeleagă că un text diaristic se poate ridica mult deasupra operelor de ficţiune ale unui autor.) Nimeni nu are vreun motiv să conteste virtuţile literare ale Jurnalului brăileanului, însă pe de altă parte trebuie admis că majoritatea cititorilor din România au parcurs pe nerăsuflate acest memorial anume pentru a afla mii şi mii de amănunte cu privire la perioada 35-45 şi desigur la actanţii ei; lipsa  acută de informaţii în această privinţă, prelungită în toată perioada comunistă, a acutizat nevoia unor dezvăluiri. O face din plin Jurnalul lui Sebastian, devenit prin aceasta o operă de referinţă asupra epocii. (Nu ştiu să fi atras atenţia cineva asupra faptului că implicându-se în scrierea Jurnalului său, Sebastian, care până în 35 dăduse măcar câte o carte de proză pe an, nu a mai scris/publicat romane, ci doar cele trei piese cunoscute. Ce-i drept, nici prozele de care vorbim nu se îndepărtaseră prea mult de experienţa personală a autorului, însă odată angajat în scrierea Jurnalului se poate deduce că brăileanul  nu a mai simţit nevoia deghizărilor ficţionale.)
Imediat după instaurarea comuniştilor la noi, intelectualii evrei au fost rechemaţi în arenă, au obţinut posturi şi ranguri după dorinţă. Sebastian însuşi a obţinut un post de consilier ministerial, a început să ţină conferinţe publice, a obţinut o catedră universitară.  Totul s-a încheiat fulgerător, pe cât de absurd. Pornind de acasă spre Drept, la traversarea bulevardului Coşbuc (Regina Maria), scriitorul a fost călcat de un camion. Moarte instantanee, la doar 38 de ani! Şi o pierdere drastică pentru literele române.  S-au făcut speculaţii despre o suprimare comandată, nu s-a putut dovedi nimic;  suspiciunile se prelungesc până în actualitate.
O întâmplare nu lipsită de tâlc a făcut să citesc Jurnalul lui Sebastian chiar în apartamentul unde locuia, în anii 44-45, împreună cu mama sa, scriitorul Mihail Sebastian, după ce schimbase nenumărate adrese, greu de depistat. Adresa cu pricina: str. Antim  Ivireanu nr. 45 a fost decriptată din Jurnal. Există însă şi o fotografie a lui Sebastian cu mama lui care a putut fi identificată cu apartamentul unde se afla în anii 90 -2000 editura Vinea a lui Nicolae Tzone.  La un moment dat am avut surpriza să apară echipa de filmare a dnei Lucia Hossu-Longin, care încerca să reconstituie contextul morţii lui Sebastian. Să mai spun că editura Vinea  îşi făcuse un titlu de onoare din a reedita operele avangardei interbelice, deci scrierile tuturor prietenilor lui Mihail Sebastian?
În cadrul proiectului Plăci memoriale pentru marii scriitori,pe care l-am iniţiat în anii 2007-2009,  în modul cel mai firesc, i-am fixat o placă memorială la adresa din Antim 45. Le-am pus plăci memoriale lui Ion Vinea, Ilarie Voronca, Petru Comarnescu, Brunea-Fox, Saşa Pană. Ury Benador şi la mulţi-mulţi alţii.  Iar lui Anton Holban, Ion Călugăru şi altora nu le-am putut pune placa memorială cuvenită pentru simplul motiv că străzi întregi şi cartiere au fost demolate în vremea ceauşistă.


Alţi scriitori:
George Ranetti, n. 1875
Maria Arsene, n. 1907
C. Stănescu, n. 1938
Elisabeta Novac, n. 1943
Th. Mazilu, m. 1980  








Aseară, la Sala Calderon, lansarea noului volum de poezii Victoria Milescu: Deriva sentimentelor.










 

Au prezentat cartea (apărută la editura Betta): Elena Scurtu, Nicolae Roșu, Paula Romanescu, Passionaria Stoicescu, George Vidrașcu, Eliza Roha, Aureliu Goci, Ștefan Mitroi. 
A citit două grupaje de poezii: Doina Ghițescu.