duminică, 11 septembrie 2016

Scriitorul zilei: Ion Frunzetti, n. 7 ianuarie 1918 - d. 11 septembrie 1985

        


Fiu al unui ofiţer de carieră, s-a născut la Bacău, a făcut şcoala primară la Tg. Ocna, 1924.1927, luând lecţii de pictură de la Stavru Tarasov, apoi şi de la Nicolae Tonitza; liceul început la Galaţi, printre profesori Anton Holban, apoi tatăl se mută cu garnizoana la Oradea (unde liceanul publică nişte epigrame dar şi un sonet), alte peregrinări pe la Timişoara, Focşani, din nou Timişoara, cu bacalaureatul în 1936. Dar deja colaborase la reviste din oraşele prin care peregrinase şi în cele bucureştene. Se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, dar şi la Drept, renunţând după primul an. Licenţa în 1940, pe o temă de estetică, cu Tudor Vianu, calificativ Magna cum Laude. Vianu i-l recomandă lui G. Oprescu, acesta angajându-l la Institutul de istoria artei; îi urmează lui Francisc Şirato la cronica plastică a revistei Vremea. Între 1946-1946 este asistentul lui Tudor Vianu, la nou creata catedră de estetică. În 1945 îi apare volumul Marea. Îl urmează ca ataşat cultural pe Vianu la Belgrad, în cei doi ani cât a fost ambasador al noii puteri. Revenit în ţară, în 1951 este destituit de la catedră din motive politice,  - simpatia sa pro-legionară de până în 1941. Lucrează la Institutul de Istoria Artei, iar în 1954 revine în publicistică; în 1956 va avea catedră la Institutul N. Grigorescu. Între 1971-1972 este directorul editurii nou înfiinţate meridiane. Până în 1975 va fi şi directorul Institutului de istoria Artei al Academiei; ales vicepreşedinte al UAP în doul legislaturi succesive 1977, 1981. 
Unul dintre principalii cronicari plastici, autor de studii, prefeţe, cataloage, organizator al participării româneşti la Bienalele de la Veneţia etc etc.  Cu un fler fără greş în depistarea talentelor, în indicarea imposturilor, mereu prezent şi polemic.
Dar ceea ce va face nemurirea lui I.F este faptul că a îmbogăţit cultura română cu strălucite traduceri din scriitori geniali, începând cu Rimbaud, continuând cu  Cervantes, cu al său Don Quijote, două variante, în 1949, apoi în 1957, ambele în colaborare; a tradus cu perseverenţă marile piese ale lui W. Shakespeare, dar şi Boris Gorbatov, L.N. Tolstoi, cu Război şi Pace, 1949-1955; a tradus din Henrik Mann, din Victor Hugo, din Thackeray, din Tirso de Molina, din Gladkov.

Opera literară: Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941; Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943; Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945; Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957; Dragostele aceleaşi inimi, Buc., 1967; Ţărmurile clipei, Buc., 1983; Pegas între Meduza şi Perseu, Buc., 1985; Scrieri, I-II, îngr. Florica Cruceru, pref. Amelia Pavel, Constanţa, 1997;
În căutarea tradiţiei, îngr. Florica Cruceru, pref. Dan Grigorescu, Buc., 1998; Disparate, îngr. Florica Cruceru, pref. Ruxandra Demetrescu, Buc., 2002.

Citeşte mai mult:  http://agonia.ro/index.php/author/0035659/index.html
 http://autori.citatepedia.ro/traduceri.php?a=Ion+Frunzetti
 http://www.observatorcultural.ro/Studii-critice*articleID_171-articles_details.html
 http://www.romlit.ro/deceniul_prbuirilor_1940-1950



ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale 


25 mai 2007, vineri. La prânz la Murgeanu, ieşim împreună, fac poze la Ion Iuga şi Ion Frunzetti, ambii pe strada Toamnei. Zice Murgeanu: să-i facă placă memorială Uniunea lor, că a scris despre toţi pictorii şi sculptorii. Zic: Dar nu ne-a dat el nouă minunata traducere aicusitului hidalgo Don Quijote? Nu ne-a dat el traducerea din Război şi Pace? Nu e deajuns pentru literatura română? Murgeanu spune că l-a vizitat cândva pe Ion Iuga, la etajul II, într-un apartament foarte luxos, de vreo 5 camere. Probabil că soţia nu mai stă aici, de unde bani să plăteşti o asemenea chirie-întreţinere? Dna Ştefănescu de la et. I, în vârstă şi amabilă, aflând că venim de la USR, ne invită înăuntru, se uită în cartea de imobil, vede că Ion Iuga a murit pe 9 sept. 93, dar nu ne poate preciza data intrării în spaţiu. Murgeanu mirat că reuşesc să intru în astfel de imobile şi să mă fac agreat de oameni necunoscuţi, chiar suspicioşi, bătrâni. Se miră şi de Frunzetti, în ce vilă a stat, numai el a nimerit în ţigănie... Îi plac aceste case de pe Tunari, luxoase, tihnite.


14 august 2007: Mergem în Tunarii 22, pentru Ion Frunzetti. Sun la cele două intrări, cu greu apare un venerabil domn la balcon, vorbim-strigăm, înţelege în fine. Soţia lui a plecat de 10 minute. O aşteptăm, dar trece vreo jumătate de oră. Reapare domnul în balcon, impacientat. Ce să se fi întâmplat cu soţia?! În fine, se decide să coboare, ne va da curent de la subsol. Când colo, apare soţia, de departe se arată foarte impacientată, chiar speriată. Se apropie în grabă, între cei doi are loc un schimb de replici tăioase, fiecare îi reproşază celuilalt ceva foarte grav. Iar în fapt ambii s-au speriat foarte tare. E forma de manifestare a dragostei la perechile în vârstă. Ce e cu el în stradă? De ce a întârziat ea, fără explicaţie? Domnul se retrage, demn, dând mâna cu mine. Urcă şi doamna, însă revine curând, se scuză: s-a speriat rău văzându-l pe trotuar, iar eu în alb... a crezut că el, fiind cardiac, a avut un atac... Şi se tot scuză, cum o fac oamenii de mare delicateţe. A fost la doctor şi la întoarcere a mers agale, pleacă foarte rar de acasă. Se linişteşte, treptat. Ce bine că Uniunea Scriitorilor s-a gândit la Ion Frunzetti. În nepăsarea generală. În dezinteresul celor de la UAP, care ar trebui să-i fie recunoscători... Dar şi noi, dar şi noi, pentru minunatele traduceri, pentru Don Quijote, pe care l-a nemurit în româneşte. Etc. Exclamase: A murit la doar 67 de ani! O victimă şi el... Şi îmi pare a fi auzit că a fost închis de comunişti. Ce-ar fi de mirare?, mă gândeam. Doamna se retrage, încă tulburată, poate neliniştită în privinţa soţului ei. Lasă totul în seama noastră: Să scoatem cablul, să tragem uşa de la subsol, se închide singură...


Această doamnă, îmi spun, trebuie să fi fost cândva de o frumuseţe nemaipomenită: Blondă, înaltă, cu păr bogat, nas acvilin, ochi albaştri. O cadră de femeie. Din cu totul altă epocă...


Poezia zilei: Mihai Gălățanu,  n. 11 septembrie 1963

galatanufotoevz

*** 
Cînd am să mor, am să intru din nou
în burta mamii mele. |n tumul. Şi mama, ca pe-o mumie, 

o să mă înfaşe. Voi fi o mumie peruană, pelviană, înfăşată cu lacrimile 
şi cu balele ei, cu limfa ei cea dintru început,
monstruoasă.
Acolo va fi un mausoleu. Burta ei va fi o maşină de mare viteză, 

o chiulasă. Io voi fi monstrul dinăuntru
Răcnind către lumea asta urîcioasă.
Mama o să mă înfăşeze iar prunc
şi o să mă legene
şi o să mă aducă acasă.



VOI FI MORTUL-COPIL

Cîntec de leagăn îmi va cînta
şi din nou mă va iubi, mă va săruta.
Voi fi mortul-copil,
Mortul-prunc, gungurind cu degetele în gură.
Mortul-alăptat, surîzînd.
Mortul nou-născut, făr de dinţi şi păr
Născut din morţii mei părinţi.
Din spută. Din iubire. Şi din ură.

***

O, fericit voi fi
Să fiu înmormîntat
în lacrimile mamii mele.
Mortul sugînd la sînul ei
şi împletindu-i, în jurul degeţelelor ei, părul ei numai inele.

La sînul ei moartea va însemna pe jumătate fericire,
Cel puţin pe jumătate fericire.
Voi uita ştiinţa vorbitului
şi chiar mersul de-a buşilea îl voi uita.
Voi intra iarăşi în burtă,
voi trage,
voi suge
lichidul amniotic înapoi cu o seringă
şi voi pecetlui burta sa.
Şi voi uita.


***
Iată un bun motiv pentru a fi fericit: mereu mama ta te aşteaptă,
cînd n-ai să mai poţi, o, doamne dumnezeule, cînd vei fi atît de bătrîn şi n-ai să poţi
să mai mergi pe faţa pamîntului, cînd vei fi obosit, cînd nu mai ai 

nimic altceva de făcut decît să baţi la poarta burţii mamei tale.
Şi ea cu siguranţă te va primi şi te va cocoloşi
te va mîngîia
şi te va săruta cu sărutările gurii ei
şi, încet-încet, fără să-ţi dai seama,
cu forcepsul înapoi te va băga.
Chiar dacă tu nu o să mai încapi
Sau, mă rog, tare greu vei încăpea,
Ea se va dilata, ca la început se va dilata,
Ca la începutul începutului
şi va creşte şi se va urieşi
şi va creşte şi se va urieşi
şi chiar dacă tu vei fi rigid ca un mort,
ei nu-i va păsa,
nu-i va păsa deloc
şi-napoi tot te va primi.
Şi, hei, hai, zi-mi şi mie: care-i copilul
care n-ar mai zăbovi o clipă-n maica sa?

Care nu s-ar întoarce, măcar fie şi numai pentru o clipă,
în mama sa?

Şi va creşte- şi se va urieşi.



LA ZECE LUNI

O, cît de mult îi invidiez pe cei care s-au născut la zece luni!
Aceştia cu greu s-au dat duşi din prima lor patrie amniotică.
Ce frumos e să pluteşti printr-un lichid,
Ca într-o baie de aburi!

Ca la saună stau,
Cu ochii închişi
şi razele soarelui
şi celelalte astre
curg peste ei şi îi scaldă. Şi razele lumii. Şi aud
mîinile tăticilor lor umblînd peste burtă
şi la buric urechea punînd, ca să audă tic-tacuri.
Şi alte mîini
mîngîind bula aceea uriaşă de voluptate în care el zace,
mausoleul lui de veci.

Legănat de mersul mamii,
De balansul ei cînd urcă scările,
De plutirea minunată,
De vis,
Atunci cînd ea intră în baie.

Şi se bucură, pe îndelete,
de alcătuirea pe dinăuntru a mamei,
atît de curată.

Singura.
Căci nu e pe lume nimic mai curat decît încăperea
Dinăuntru a mamei, în care slujba de duminică din biserică
Se aude limpede şi aşa-netulburată.



AMINTIREA LUMII DINTÂI (PRIMORDIALE)

Ah, amintiri dinspre ceţuri primordiale!
Plutind, fără aripi de şindrilă, năuntru.
Orice zbor e intro, orice rugăciune întru.
Solzii cad de pe lumile ochilor mei, infernale.

Ah, stau la geamul burţii mamei mele
şi privesc lumea urîtă şi tristă de afară.
Cei ce s-au născut, o, voi, cu toţii, nişte lichele
Meritaţi să fiţi numiţi – pentru fapta asta barbară.

Cum să spargi burta mamei tale?
Cum s-o despecetluieşti?
Dezvirginarea numai aici s-a întîmplat
şi nu din alte pricini lumeşti.


Şi nu din cauza altor organe învîrtoşate.
Singurul falus pe lume e fiul sau fiica,
ţîşnind ca un modul de rachetă prin lumi separate.
Sfîrtecate.
Pe urmă, am închis ochii şi-am aşteptat. N-am mai văzut nimica.
E dulce asta, dacă asta-i moarte.




Ion Lazu - O pagină de jurnal


Cinci ore în satul copilăriei. 9 sept. 016. 
Ieri, pe vreme bună, am dat o fugă la Cireașov, cu microbuzul, care m-a lăsat la Vila. (Era deja ora 13:00). De acolo, fără oprire, m-am dus direct la biserica din Pârliți, căci aveam florile cumpărate de la București (ca să nu mai pierd timpul prin Slatina, obiectivele mele fiind cimitirul și satul copilăriei.. Tocmai fusese slujbă mare, fiind Hramul bisericii din Pârliți, deci Nașterea Maicii Domnului, ceea ce cam uitasem, eu cu gândul la ziua de naștere a Mamei mele. Tânărul preot era de vorbă cu două coconițe, în fața intrării. În pridvor, platouri imense cu coliva de la toate pomenile - oare ce o fi făcând preotul cu atâta materie prețioasă? Poate ar fi bine să o dea la vreun orfelinat, nu? (Un preot de sub noi, cînd m-am mutat cu Lidia într-o mansardă de pe Sfinții Apostoli, prin 1980-81, scotea coliva pe balcon și o ciuguleau porumbeii...). Am luat lumînări din biserică, le-am aprins la cele două morminte, am spus o rugăciune, m-a zărit pe geam vecina, veche cunoștință cu mine, căci era fată mare în Cotești, de-a lui Radu Eugenie); am vorbit destule, căci a ieșit la gard, inclusiv nepoata ei fomfăită, care îmi făcea copilărește cu mâna (la cei vreo 20 de ani ai ei, probabil retardată). Mi-a spus de venirea Georgetei, cu ai ei și cum s-a îngrijit de morminte; cu mare greutate și cu ajutorul ei au identificat celălalt mormânt, din spatele bisericii, unde sunt unchiul Mișulică, tanti Monica, Aurel și Maria lui, achitând taxele, căci preotul avea de gând să vândă locul respectiv altui client..
De acolo am mers direct în Cireașov, uimit la culme de marile schimbări survenite. Una fiind chiar faptul că au asfaltat drumul spre Cireașov și prin tot satul, până la ieșirile spre Vii, spre Sărăcești și spre Satu Nou, deci inclusiv cotul drumului de dincolo de Găițoaia. Sistematizarea, lărgirea străzii, a schimbat configurația, a fost dificil să reconstitui ce aveam în amintire... Copacii din spatele gardurilor de la drum, acum groși, bătrâni etc., au ajuns la mijlocul trotuarelor, cei vreo 2 m sacrificați șoselei îngreunează identificarea caselor de pe vremuri. Impresia mea este că mai mult de jumătate dintre casele satului au fost dărâmate și reconstruite, în destule cazuri au apărut în locul unor căsuțe pricăjite ditamai vilele: vezi casa de pe locul Miței lui Briceag, alta în locul lui Flocea, cea de vis-a-vis de Marin Călin, în locul colibei babei Floaca și în mute alte cazuri; așa că mai ușor mi-ar fi să le numesc pe cele rămase în picioare, dintre care unele grav deteriorate, de nu părăsite efectiv. De la intrare, pe strânga casele Ilie Lupu, iar pe dreapta: Panciu, Ilie Marcu, Cazangiu, asta părăsită. A lui Cârstea, a lui Sorescu și Dascălu etc. Altele au dispărut fără urmă, de exemplu casa lui Mărin Brânzan; iar casa lui Radu Ene, a lui Geană și a lui Minică sunt în ruină, cu acoperișurile prăbușite, mai mare jalea. Am mers spre capetele satului, fotografiind ici și colo, am intrat pe ulicioare, începând cu a lui Mitran, apoi și pe la Plecu încercând să ajung în vale sau măcar până la izvoarele de sub coastă. (ca să nu spun că îmi era cu adevărat sete, pe o vreme cu soare…). Imposibil! Nu e de crezut ce s-a întâmplat: Toată valea gârlei (inclusiv cărările), este năpădită de lăstăriș plus spini, și nu oricum, aici au crescut înalți de două ori cât omul, - fără nicio exagerare din parte-mi, ci din partea lor! - o adevărată pădurice deasă, prin care nu se pot strecura nici câinii, pisicile... La o privire mai atentă, mărăcinii au crescut la discreție, cu frunze, țepi și măciulii în toate părțile, destul de departe unul de altul, ca să se poată desfășura în lege, nestingheriți, oarecum ca niște copaci, însă nu atât de depărtați ca să te poți strecura printre tijele lor înțepătoare. Idem cucutele, înalte de-ți e greu să le identifici ca atare… De la răscrucea Monumentului am văzut că primăria a fost dărâmată, un doctor și-a ridicat o vilișoară cu cabinet medical; școala a devenit Grădiniță cu orar permenent. Am făcut poze pe toate laturile monumentului, ca să am numele familiilor din comună, deși mai ușor îi identifici după porecle. Am ajuns la biserica și cimitirul din Cireașov (cu hramul Mihail și Gavriil, recent pictată din nou, cu candelabru, frumos iluminată), l-am găsit acolo, după slujbă, de Floricel, ce-i drept nu l-am recunoscut: gol până la brâu și cu un enorm burdihan revărsat, la limită; aflu că s-a mutat aici, decizia noului preot din Pârliți care ”a dorit să le spargă gașca”, iar pentru mine o biată scuză că nu l-am recunoscut din prima: Omul meu tocmai voia să dea cu aspiratorul prin biserică, după slujbă. Am vorbit multe, despre cei din comună. El a venit în Pîrliți la 10 ani, acum are 52, peste 10 ani speră să iasă la pensie. Știe pe toată lumea, după nume, porecle și rudenii, căci vorba lui, în 3 decenii pe mulți i-a botezat, cununat sau chiar îngropat. Știe că a fost Georgeta cu ai ei prin Slatina, a aflat că la pensionarea lui Marco ar dori să se mute aici. De ce?! El ar pleca, dacă ar fi ceva mai tânăr. Îl potolesc: Nu știi ce a devenit Italia, de unde alde Georgeta vrea să plece?; nu știi ce e în Franța, unde pe vremea lui De Gaule și Mitterand era o societate aproape de ideal, pe când acum, ultimii președinți aleși au fost duși pe brațe de musulmani, care pretind că i-au votat sută la sută, din fidelitate și ca să fie la rândul lor protejați? Îi spun: Dacă mi-ar plăti cineva biletele de avion și un sejur la paris, eu azi nu mai vreau să văd Parisul Orașul lumină, un imens muzeu în aer liber, dar care acum a împânzit de femei în șalvari și cu fața acoperită… îi spun: Nu vezi ce e în măreața Americă, unde cele 300 de milioane trebuie să aleagă președinte dintre doi scelarați?! Indignat și de situația politică de la noi. Îmi spune că Vâlcu, fost primar de Slatina, ajuns ministru și unul dintre cei mai scandaloși șperțari, cu tablouri și lingouri ascunse în pereți dubli, avea un șofer de-aici din sat, om de nimic, pe care Floricel îl sictirea; apoi s-a împiciorogat, gata să nu mai răspundă la salut – și i-a devenit mâna dreaptă acelui Vâlcu de pomină, ambii ajunși în fine la pușcărie. Etc. Îl las pe Floricel, deși multe ar mai fi vrut să tocăm împreună…
Apoi am fost în cimitir, am aprins o lumânare la mormântul lui Virgil, căci doar mi-a fost cel mai bun prieten pe vremea școlii și în adolescență, însă tot acolo a fost înmormântat și Mișulică, în 1950... Ieșind din cimitir, care s-a dublat, are încă o partă mai spre aval, am vrut să trec valea și să ajung în Sărăcești, unde se zice că și-au făcut vile mulți granguri și învârtiți, ca să fie la liniște și aer curat.... Prea puțini din cei de pe vremuri au mai rămas în Sărăcești, dar aș fi aruncat o repede ochire, cum se spune. O trecere în ritm grăbit, ca printre steaguri în bernă… Imposibil să găsesc cărarea de coborâre, care se abătea pe la un izvor, pe unde treceam zi de zi, pe vremea școlii!. De neimaginat, nu alta! Orice acces este blocat, de aceleași lăstărișuri, mărăcini, bălării. Cucuta, pe care o văzusem de aproape și la Vălcea, crește înaltă de 3-4 metri, seamănă cu bambușii... Abia de se mai distinge, dincolo de vale, locul numit cîndva Leasă. Nimic din pajiștea de deasupra, nici din cele câteva parcele agricole dinspre satul Cotești. Sunt de văzut doar două case răzlețite, iar din Sărăcești niciuna; în cealaltă extremă, spre dreapta, începutul satului Ștreangu (acum strada Sergiu Burada, sau ceva pe-acolo) Pe lîngă atâtea explicații ale acestei sălbăticiri teribile, progresive și ireversibile, cauza principală este că sătenii nu mai au vaci, capre, oi, nici măcar gâște, rațe etc., izlazul a fost lăsat nimănui. Nici pomeneală de grădini – zisele vărzării, nici de cele câteva vii și livezi de sub Secuța... Iar cireșovenii nu mai merg pe cărări spre Sărăcești și Cotești, căci toți au mașină. Era o mare fâțâială de mașini, fiind orele după amiezii, când toți se întorceau de la servici. Eu, mereu pe marginea șoselei, ca să nu incomodez circulația. Se poate ca unii săteni să mă fi recunoscut, însă majoritatea nu au idee cine aș fi, toți din generația activă, cea a nepoților și strănepoților.
Va urma


Ion Lazu - Cinci ore în satul copilăriei, II