sâmbătă, 13 august 2016



Scriitorul zilei: Ion Lăncrănjan, n. 13 aug. 1928 - d. 6 martie 1991

                   
Fiu de ţărani români, săraci şi analfabeţi din Oarda de Sus, jud. Alba, a urmat o şcoală de ucenici la Braşov, 1942-1946, apoi una de metalurgişti la Câmpina; dar deja începuse să buchisească la rime, la scrieri personale. În 1951 ajunge la Şcoala de literatură; la absolvirea acesteia devine redactor la Tânărul scriitor, de unde trece la Luceafărul, la Gazeta literară şi la Viaţa românească, iar din 1967 va renunţa la slujbă, ocupându-se numai de scris şi de activităţi obşteşti. În 1980 a devenit deputat în Marea Adunare Naţională. De la debut şi până la ultimele rânduri, gânduri şi acţiuni, devotat necondiţionat orânduirii socialiste, unei ideologii apărate cu dârzenie, chiar împotriva evidenţei. A scris romane, nuvele, povestiri, eseuri, publicistică, articole de atitudine, după cum reiese şi din titlurile alese: Nevoia de adevăr, Cuvânt despre Transilvania, Vocaţia constructivă etc. Naţionalismul pe care a bătut monedă comunismul nostru în varianta ceauşistă, patriotardă, a avut acest efect manipulator asupra unor oameni de talent şi de bună credinţă, mai ales ardeleni, unde problema era mai sensibilă, însă cărora le-a lipsit dorinţa de a privi mai în adâncul realităţilor acelor vremuri, spre a le vedea limitarea, nedreptatea, minciuna socială. Unul dintre cusururile dintotdeauna ale opţiunii politice (nu doar în cazul comunismului şi nu doar în cazul Lăncrănjan) fiind acela că "din cauza copacilor nu mai vezi pădurea". Ajungând chiar să spui neadevăruri precum acesta: Dacă n-ar fi venit comunismul eu aş fi rămas analfabet.  Neadevărul fiind acela că în 1942, deci în plin regim antonescian, Ion Lăncrănjan deja frecventa o şcoală de ucenici; mai era el analfabet, după ce terminase o a două şcoală, la Câmpina? Or, una este să fii autodidact, cum au fost majoritatea scriitorilor şi cu totul alta e să fii sau nu analfabet (da, părinţii lui ţărani, în interbelic, vor fi fost analfabeţi; nu este şi cazul concret al lui Ion Lăncrănjan...).
Ironia soartei face ca placa memorială a lui Lăncrănjan să se afle la mai puţin de un metru distanţă, pe peretele unui bloc muncitoresc din Drumul Taberei, în vecinătatea plăcii memoriale puse de subsemnatul pentru Lena Constante şi Harri Brauner, aceştia încarceraţi de regim, deveniţi victime ale comunismului, pe care îl susţinuseră din răsputeri în perioada de început... Mă întreb dacă Ion Lăncrănjan, ai cărui antecesori proveneau desigur din Lancrăm, se va fi întrebat cu sinceritate de ce Lucian Blaga nu a avut voie să publice nimic, timp de 16 ani, sub regim "democratic-popular"; de ce vecinii săi de scară au făcut puşcărie politică?...Ce-i drept, în ce-l priveşte, Ion Lăncrănajn nu a avut a se plânge, răsplătit de regim pentru slujirea cu credinţă  a acestuia (deşi cuvântul credinţă nu e cel mai bine ales...). Pe o alee din parcul Albei Iulia, ne informează poetul Ion Mărgineanu, lângă statuile unor mari scriitori (Eminescu, Coşbuc, Caragiale, Goga, Iorga, Rebreanu, Agârbiceanu, Blaga se află şi bustul scriitorului Ion Lăncrănjan. Relatând evenimentul de la faţa locului, în primăvara 2005, poetul se întreabă de ce oare la monument s-au adunat doar 25 de persoane...). (La dezvelirea cam în acelaşi timp a monumentului lui Mircea Vulcănescu, decedat acesta cu 4 decenii mai devreme decât I.Lăncrănjan s-au adunat câteva sute de oameni, câteva zeci de scriitori...)
A debutat cu nuvela Cordovanii, 1954, adusă la dimensiuni de roman în 1963, de câteva ori refăcut, până la ediţia ne varietur, din 1978. Un roman cu adordare monografică, despre lumea tradiţională a satului ardelenesc, scris într-un limbaj încărcat dialectal, foarte bine primit de critica literară a momentului, în pofida lungimilor-digresiunilor, a lirismului chiar melodramatic, a acţiunii trenante şi a inabilităţilor de construcţie, toate acestea rezultând din monologul lui Lae Cordovan, ţăran sărac, aflat sub tăvălugul vremurilor, rezistând prin îndârjire de neam, trăind dublu, o viaţă sufletească ascunsă şi o altă viaţă la vedere.
P.S. La aceste aserţiuni ale mele despre scriitorul Ion Lăncrănjan, cu care nu am avut ocazia să discut vreodată - şi nici nu am căutat o astfel de ocazie - şi căruia mărturisesc a nu fi reuşit să-i citesc până la capăt niciuna dintre scrieri, când a fost vorba să am vreun roman de-al său în mână, ci doar fragmente, dintre numeroasele care apăreau în presa literară, de fiecare dată juste însă neatractive, plictisitoare, ticăite etc, ar mai fi de adăugat că în a sa Istorie critică, N.M., care la momentul apariţiei lor, va fi scris despre romanele lui Lăncrănjan, acum face doar 3 referiri, când vine vorba de "ţărănismul" lui Ion Gheorghe, de temele politice ale lui Al. Ivasiuc şi de abordarea problemei comunismului mutilator de destine la Augustin Buzura, iar în rest îl expediază la "Autori de dicţionar". În schimb, Marian Popa îi acordă aproape 4 pagini îndesate de analiză a tuturor romanelor lui Lăncrănjan, "un scriitor moralist", prezentat ca un om de nedesminţită probitate, un singuratic, om cinstit, care nu scrie decât ceea ce singur vede şi gândeşte; scriitor care se referă cu obstinaţie la tragedia clasei ţărăneşti, acum pe cale de dispariţie datorită impunerii colectivizării, ceea ce a aruncat în aer temeiurile şi mobilurile existenţei şi aşa extrem de urgisită a ţărănimii. "Singur şi pieziş", autorul ar fi avut mereu înfruntări cu cenzura, care a întârziat pe cât s-a putut apariţia cărţilor sale, nişte interpretări foarte personale, de bună credinţă, adesea inconforme cu directivele. Iar la un moment dat scriitorul a fost agresat până la pierderea conştiinţei, la intrarea în bloc. (Să fi fost din cauză că se exprimase ireverenţios cu privire la sovietici?). Oricum, M.P. afirmă că Lăncrănjan ajunsese, după diferite abordări ale destinului ţărănesc în vremea orânduirii comuniste, să scoată din ecuaţie anume ordinea socială comunistă, desigur impusă din afară, şi să reducă problema dramei sociale la relaţiile interumane: a face răul ar fi până la urmă o chestiune de opţiune a omului slab, lipsit de valoare, care vrea să iasă în fruntea bucatelor... S-ar înţelege că de vină erau oamenii, nu ideologiile, nu Partidul, nu mijloacele de coerciţie... Scrie M. P.: "deşi urâţi, nu sovieticii sunt vinovaţi pentru impunerea doctrinei comuniste în ţară, nici măcar comunismul nu-i vinovat pentru negativitatea generată de el, ci oamenii care l-au acceptat sau practicat pe seama altor oameni... Rătăcirile individului, colectivităţii sau ale epocii nu sunt ale ideilor, speciei umane universale, răul nu-i anonim nici transcedental, pentru că trebuie atribuit omului slab...". Şi mai departe: "Cu I.L. este ilustrabil şi paradoxul tragi-grotesc al anticomunistului comunist sau al comunistului anticomunist. " Concluzionând: "a-l măguli pe Ceauşescu, primul comunist patriot căruia în realitate puţin îi păsa de ţară şi de comunism pentru că el voia pur şi simplu să conducă, înseamnă a minţi asupra unei părţi a prezentului, pentru a putea revela o parte din minciuna trecutului..."

Opera literarăCordovanii,  1963 (ed. revăzută 1967; ed. ne varietur 1972); Eclipsa de soare, 1969; Fragmentarium, 1969; Vuietul, 1969; Ploaia de la miezul noptii, 1973; Drumul cainelui, 1974; Caloianul,  1975; Nevoia de adevăr,  1978; Suferința urmașilor, 1978 (ed. II, 1985); Fiul secetei, 1979 (ed. II, 1984); Cuvânt despre Transilvania,  1982 (ed. II, 1995); Eclipsa de soare., Drumul câinelui. 1982; Vocația constructivă. 1983; Toamnă fierbinte, 1986; Lostrița, 1990; Omul de sub munte, 1990; Cum mor țăranii, 1991; Coridorul puterii, I, Suburbiile vieții,  1994.

Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/ion-lancranjan/
 http://www.dacoromania-alba.ro/nr22/ce_a_mai_ramas.htm
 http://www.ziaristionline.ro/2011/03/15/cuvant-despre-transilvania-ion-lancranjan/


Poezia zilei, Octavian Soviany 

***

Ne-am adunat într-un străvechi fundac
Cu rafturi de mahon ca la paradă
Vechi suflători din nu mai ştiu ce veac
Având chelia dată cu pomadă

Sub scufe cu întregul zodiac
Dedaţi la un crailâc şi-o băutură
Violonişti sugând talaş dulceag
De Stradivarius pus în srarmură

Cu dinţioi-înfipţi ca un inel rozalb
În luthurile noastre de Cremona
Şi-având pictată pe plastronul alb
Femeia-peşte care-i primadona

Harpiste planturoase şi cu negi
Foşnind funebru cozi de rândunică
Mici pianişti cam cinici cam uzbeci
Sub zvele pălării de majolică

Şi aşezaţi în stranele de os
Toţi muzicii cei mari de altădată
Iar la pupitru demonul în roz
Ţinînd la ochi binoclul de agată

Le-mparte din desaga lui caducă
Mici daruri cum se fac la cumetrii
Lui Wolfgang Amadeus o perucă
Şi orăzar de crep pentru Lully...

(din Cartea lui Benedict, 2002, ed. Vinea)



Alţi scriitori:                                                                 

Spiridon Popescu, n.1864

Victor Papilian, n. 17 iunie 1888 - d. 15 august 1956



Ion Lazu - Cu italienii noștri la Muzeul Satului, II