marți, 26 iulie 2016


Scriitorul zilei: Cezar Baltag, n. 26 iulie 1939 - d. 26 mai 1997
          
    
Bucovinean din comuna Mălineşti-Hotin, fiul preotului Porfirie şi al Margaretei (n. Alexandrescu), s-a refugiat cu familia la Dorohoi (unde crescuse tatăl, rămas orfan), în iunie 1940, au revenit la Mălineşti şi s-au refugiat din nou, în martie 1944, de data asta în comuna Spineni-Argeş. În comuna de pe Vedea şi-a făcut şcoala primară, liceul la Piteşti, iar din anul 1955 urmează cursurile Filologiei din Bucureşti, absolvind în 1960. În 1958 se căsătorise cu colega de facultate, viitoarea poetă Ioana Bantaş şi vor avea doi copii. După 3 ani de incertitudini, datorită faptului că era fiu de preot, este corector, apoi redactor cu jumătate de normă la Gazeta literară. Debutează în volum cu Comuna de aur, de care în timp se va dezice. A urmat o carieră de poet de primă linie, alături de Nichita Stănescu şi Ilie Constantin, lansaţi simultan în nou înfiinţata colecţie Luceafărul. Are rubrici permanente, devenite celebre: Ideograme. În 1972 pleacă în SUA, împreună cu poeta Ioana Bantaş în cadrul unor programe pentru poeţi. Îl va cunoaşte pe Mircea Eliade şi va deveni discipolul acestuia, traducând în timp cele 3 volume ale Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, 1881-1888, apoi şi Dicţionarul religiilor, 1993, încheind cu Nostalgia originilor, 1994.
Opera literară: Vis planetar (1962); Răsfrângeri (1966); Monada (1968); Odihnă în ţipăt 1969); Şah orb (1970); Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975); Poeme (1981); Dialog la mal (1985); Euridice şi umbra(1988); Chemarea numelui (1995); Ochii tăcerii (1996); Eseuri, 1992; Paradoxul semnelor, 1996; antologia Ochii tăcerii, în colecţia BPT, 1996.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Baltag
http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/09/cezar-baltag-eseistul/

Poezia zilei,  Cezar Baltag

Răsfrângere de umbră.

Un ochi fantastic mă răsfrânge-n

Oglinda cristalinului.

Plutesc ţinând în palmă rara

Monedă a destinului.

 

Pe-o parte-i chipul tău, iubită

Neîntâlnită nicăieri;

Efigie ce-şi schimbă vârsta –

Femeie azi, fecioară ieri.

 

Pe alta inima mea bate

Un ritm tenace şi avid

Pulsând în hohote viaţa-mi

Spre-un infraroşu bănuit.

 

Vâslesc. Curg frunzele. La capăt

Îl văd pe Cronos, dilatând

Pupila lui săpată-n ora

Smulgerii celui care sunt.

 

Cândva pe irisul albastru

Dintre odată şi nicicând

Va trece discul unei inimi,

Zenitul bolţii eclipsând.

 

Atunci strigat voi fi de plante.

Şi din nostalgicul oval

Mă va privi, furându-mi chipul,

Doamna surâsului final.

 

Lumea fără tine.

 

S-a închis cartea. Diamantul tăcerii

Îmi sângerează faţa.

Nimic nu mai spune

Pasărea neagră la capătul zilei.

Vine o floare. Mă întreabă de nume.

Nimeni, îi răspund. Nimeni dintre cărţi triste, floare.

Nimeni dintre litere şterse.

Mai sus e o poartă a porţilor cu prag rău.

Pe acolo am trecut o dată

De două ori, de trei...

Soarta are chipul palid al unei femei.

Tăcerea zeilor strigă într-una

Numele ei,

Lacrimae sunt verba secutae: Elena, Ioana...

 

O pasăre în mine îşi ascunde

Bocetul

Rana

 

Spirit şi sânge.

 

Vara se aprinde până la durere

Se face pasăre ce urcă la cer

Şi deodată încremeneşte arzând

Deasupra cuibului

 

Pământ, ridică-te cu mine

Să poţi zbura

 

Brusc se lasă tăcerea.

 

O piatră cade din tării

Şi înainte de a atinge ţărâna

Se face iarăşi pasăre

Sângerând peste leagănul lumii

 

Instinctul luminii în oasele ei

Stază de cântec

Hemoragie a soarelui

Deasupra cuibului

 

Noapte

 

Şi eu şi greierul

Din iedera întunecată

De la fereastra camerei mele

Avem conştiinţa scindată:

Amândoi nu putem dormi,

Amândoi căutăm extaza

Care dă putere clipei şi apropie învierea

Amândoi ne temem de cuvinte

Şi nu ne temem de moarte

                                                                   

 Răsfrîngere în memoria soarelui

Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torențial.
Ieri a rîs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie țese
ulii într-un aprig cerc sonor, 
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemișcător.

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
Numai sud și sud și sud și sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea țese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soție a-ntîmplării, 
Inimile noastre în ulcior?

 

Păsări in amurg
                              Lui Grigore Hagiu, in memoriam

Dezgheata-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburăm împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor.



Ion Lazu: DOUĂ POEME DEDICATE LUI CEZAR BALTAG

S.L.D.
             Poetului Cezar Baltag, in memoriam

Vorbiţi în şoaptă,
Ceva se petrece
Sub pragul vostru auditiv.
Aşa cum silabele gurii tale
Sunt sorbite de timpanele ei,
Tot astfel
Acolo, în adânc
Picură ceva –
Pământului îi wscapă lacrimi
Pe care le-nghit rădăcinile;
Acolo, în înalt
Se spulberă ceva –
Văzduhului îi scapă lacrimi
Pe care le-nghit îngerii.
E un plâns fără istov
Cosmic, fertil, -
Doar că se petrece
Sub limita de detecţie.
                           1980


XXXIII

Nu s-ar putea să arunci o privire în
Moarte şi să o tragi înapoi? Să te scuturi
De ea şi să pleci? Cum te-ai arunca pe brânci
într-un lan de lucernă, vara,  - de dragul
lucernei, al calului şi al verii – vrând doar
atât: să înţelegi (în locul lor)? Te duci prin lucernă
de-a buşilea, târâş – altfel cum să înţelegi
lucerna?! Împingând-o în lături cu capul,
cu coatele, strivind-o cu pieptul, cu
genunchii... ţepi uscaţi de mai an, jilăveală,
aici, jos, aer înecăcios, miros de crud, lăcuste gri
sărind  împrejur... târâş pe tarla, numai astfel...
răzbeşti dincolo, unde lucerna a uitat să mai
crească, printre muşuroaiele moi, un smoc ici
altul poimâine. Te aduni de pe jos, te întorci
să priveşti: nici un semn n-ai lăsat, omenesc.
Simţi un jind:  cu nimic n-ai păgubit calul, şarpele,
potârnichea.
Doar că îţi e cam ruşine: ce-ţi veni să te târăşti
ca jigăniile? Te ridici popândău, te scuturi de praf
o iei (razna) peste răzoare,
mormăindu-ţi ceva, fluierând ruşinat. Bucuros însă: nu
te-a văzut nimeni. Te-ai strecurat prin lucernă
ca un ofidian. Ţi-ai aruncat o privire în Moarte
şi ai tras-o înapoi, tocmai la timp...

(1980) (Din Cuvinte lîngă zid, 1999)

Alţi scriitori:
Gh. Azap, n. 1939
Al. Tudor, m. 1961






Șapte zile de aur la Neptun, II

Primul drum spre cazemată...

 



























Un grup de tinere sportive, în alergarea din zori...

Albatroșii din linia întâi...

Cazemata, ignorată și de cei care bântuie în jurul Ei.

Vile pe malul lacului de la 23 August


Banca singurătății absolute (în chiar mijlocul stațiunii Olimp...)





Lidia, în continuare, pe tema: Cum e cu Marea

Primul apus de soare la neptun




Ion Lazu: Gâlceava sonetelor de la Neptun, II




            Sonet extra-sezonier


                    Celor doi
                    Iubiţi de mîţe şi copoi

În zori de zi, pornii spre Cazemată*,
Pe cînd cei doi, la vilă, pe-ndelete,
În chinuri lungi, cu jubilări secrete,
Româna limbă o trăgeau pe roată...

Privirea-mi aruncai pe plaja toată:
Singur eram!!! Doar valurile-ncete
Marea-şi mişca, din larg spre parapete –
Ca-n ziua cea dintîi, nevertebrată.

Nu pescăruşi pe sus, nu peşti în apă...
Pe ţărm, de piatră avortoni: rebuturi...
Că-avu şi Dumnezeu, la începuturi,
Mici ezitări, pînă să se priceapă.

Cînd bucuria mai să mă îmbete,
Apar cei doi, psalmodiind sonete!


Variantă de final:
Singur fiind, vreau Pacea* să mă-nbete!
Dar vai! Apar cei doi, citind sonete...

* Pacea albă, de I. Murgeanu




                 Sonetul aței fără ac…
                            Lui Gh. I. Strate-gicu’

Aflînd că Acul fără Aţă trist e,
M-aş repezi cu-o papiotă-ntreagă
S-o dărui celui ce cuvinte leagă
Într-un sonet cu rime anarhiste;

Mai bine poate-ar fi să nu insiste,
Cînd toată pînzătura e beteagă
Şi nici metaforele nu se-ncheagă
În versuri ce ezită să existe...

C-am vrut să te înec la Mare spus-ai?
Apoi că-am vrut să îți împlînt cuţitul?!
Şi cînd continui astfel cu scornitul,
Mai poţi pretinde că răspunsu-i musai?

Nici un răspuns! Tăcerea suverană
Pumnal e, răsucit adînc în rană *!
___________________________________________
* Rană, de I. Murgeanu



Sonetul cozilor îmbîrligate
                         Celor doi/ Ecologişti de soi,
                         Salvînd căţeii din nevoi

Suntem topiţi de-atîta bunătate,
Bucata noi ne-a rupem de la gură *
La cîini s-o dăm, iubiţi peste măsură,
Cu frisonante cozi îmbîrligate;

Pe plajă-n zori de zi sau pe-nserate,
Căţeii care partea şi-o avură
Se gudură, fac mare tevatură,
Voind recunoştinţa să-şi arate...

Că-o fi Ţigan, sau Lady sau Negrilă,
Sub fălci îi gîdilăm, de ceafă-i prindem,
Din ochii lor privirea n-o desprindem,
La piept ţinuţi, cu dragoste febrilă.

Ci doar colegul ni-l tratăm ca fiară
- Hai, din literatură marş afară!

________________________________________
* Gură de mit, de Gh. Istrate              



Sonetul Acceleraţiei
                    Se-nchină celor doi amici
                    Talente mari şi pensii mici -
                    Că de-aia am ajuns aici...

Călcînd acceleraţia la blană,
În zece zile-am scris sonete zece –
Că-n asta nici Murgeanu nu mă-ntrece,
Cu frenezia-i hölderliniană;

Istrate iar, nemailuînd în seamă
Restricţii rutiere pe-unde trece,
Cu-o patimă înfrigurată, rece
Dă Muzelor, în pripă, largă vrană.                                       

Cînd seara, la cantină, după cină,
Citesc sonete de-astea, epocale,
Chiar migratoarele se-abat din cale,
Iar Marea-şi dă sonorul în surdină.

Însuşi Shakespeare, la Stratford-upon-Avon*
Ciudos la culme, îi înjură zdravăn...
________________________________________
*Fii bun şi citeşte cum trebuie: Avăn.