luni, 4 iulie 2016



Scriitorul zilei, iulieHaralamb Zincă, n. 4 iulie 1923 - d. 28 dec. 2008  
 

Născut la Roman (evreu de origine, Hary Isac Zilberman), a fost ucenic de frizer, apoi băiat de prăvălie la Bucureşti 1934-1940, iar în timpul războiului, la nici 22 de ani a fost pe front, conform mărturisirilor incomplete, probabil de partea Armatei roşii, de la început şi până la victoria finală, cu tot ce va fi însemnat asta, după cum sugerează Marian Popa în Istoria sa. Îmediat după război, îl găsim activist de partid şi de sindicat, bibliotecar la ARLUS, 1945-1946; mai aflăm că între 1950-1951 a  fost la Şcoala de literatură Mihai Eminescu, învăţăcel şi totodată profesor. Ceea ce i-a asigurat în continuare funcţia de redactor şef-adjunct la Tânărul scriitor, la Luceafărul, la Viaţa Românească şi la Gazeta literară, 1962-1966, revistele-cheie, care dădeau tonul, conform indicaţiilor la vârf; după care va fi director al Casei scriitorilor, până la pensionare. 
A scris la început literatură partinică, propagandistică, apoi s-a făcut remarcat în domeniul literaturii de tip poliţist-de spionaj; a publicat nu mai puţin de 50 de titluri şi a scris scenariul pentru câteva seriale TV „pe linie”, despre izbânzile antihitleriste; în a doua parte a carierei sale, s-a axat pe romane de spionaj economic-industrial, cu virtuţi de montaj şi de suspans, dar cu finaluri previzibile.
A decedat aproape uitat, după o lungă suferinţă de boala Altzhaimer.

Opera literară (selectiv): 'Un civil in transee' (1959), 'O invitatie dupa miezul noptii' (1967), 'Crima de la 217' (1979); nuvele: 'Cazul R-16' (1953), 'Urmele' (1958), 'Zefirul' (1964), 'Ordinul 'Stejarul' in actiune' (1965), 'Dragoste moarta' (1975) si romane: Moartea vine pe bandă de magnetofon; 'Ultima toamna' (1958), 'Dintre sute de catarge' (1961), 'Ochii doctorului King' (1968), 'Limuzina neagra' (1973), 'Un glont pentru rezident' (1975), 'Glontul de zahar' (1981). 
De asemenea, a scris o serie intreaga de carti-document: 'si a fost ora H' (1971), 'Ultima noapte de razboi, prima zi de pace' (1985), 'Revelion 45' (1989), 'Cosciugul agentului K-05' (1991), 'Spion prin arhive secrete' (1993), 'Noiembrie însângerat' (2000). 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Haralamb_Zinc%C4%83


Poezia zilei: Ion Lazu     

Tăcere şi cuvânt

E gândul cel cu care vărui
Un cer în care n-ai să sui,
Tăcerea e a fiecărui
Cuvântul e al nimănui.

E jalea cea cu care nărui
Un vis în care n-ai să sui,
ci taci – şi în tăceri să stărui –
Cuvintele sunt ale cui?

Întoarcă-se de-aceea-n sine
Cel care crede şi nu minte!
Tăcerea doar  ni se cuvine –
Cu gura plină de cuvinte!

Şi dacă totuşi adevăru-i
Copilul minţii cel mai drag,
Tăcerea-i partea fiecărui
Cu vorbe-n gură strânse cheag.

(1980)


Alţi scriitori:
Bartis Ferenc, n. 1936
Theodor Răpan, n. 1954, Balaci



Poezia zilei: Theodor Răpan, n. 4 iulie 1954
Imagini pentru theodor răpan fotografii

Sonetul XXIX

Ceasornicele toate vor să tacă
Și icul minții, iată, vers despică,
Din horbota trăirii se ridică
Semeț, poetul, paraclis să-și facă.

Ce să-nțeleg? Cum să te-nving, furnică?
Poruncitoare, inima-mi se-mbracă
În smirnă și lumini de promoroacă:
Ivirile-n sonet mi se dumică.

Vrei să culeg din cer milostivirea
Lăsând zălog hainilor iubirea?
Arată-mi, Tată, căile spre Rai!

Vei dărui câmpiei munte, mare?
Privighetorile avea-vor zare?
Hai, spune, Doamne, cu mine ce gând ai?


Sonetul LVIII

De unde vin și cine sunt și unde
Mă-ndreaptă pasul în căderi albastre
Nu știu. Or ști pustiile sihastre!
Întreabă-le. Eu n-aș putea răspunde!

Nu cerceta măceluri, nici dezastre,
Ci caută să te strecori sub unde,
Acolo unde ochiul nu pătrunde
Și-ai să-nțelegi triadele măiastre.

Sunt pregătit să-mi beau din corn otrava,
Prin uși de vânt nu-ți încerca izbava:
Chilimul desfrunzirii stă la pândă!

Răspunde-ți iute, nimeni n-o să vadă,
Trecutul e-ngropat tot în zăpadă:
De mierea ta e gura mea flămândă!

(din Testament în Alfabetul Tăcerii, ed. TipoMoldova, 2013)








Ion Lazu - La Muzeul Național de Artă, Expoziția Oglinzile Orientului și Concertul  formației Multumult din muzica veche orientală...
Ieri, 3 iulie, la prânz, pe cea  mai necruțătoare caniculă, mergem la Muzeul Național de Artă, pentru un concert din muzica veche orientală.  Având proaspete în minte emoțiile eclatante de la un alt concert, acela din muzica veche persană, cu participarea lui Grigore Leșe, în cadrul Festivalului Enescu, unde cei trei interpreți de muzică orientală ne-au uimit pur și simplu. Pe acest blog va fi existând consemnarea impresiilor teribile pricinuite de interpreții respectivi.
Acum, pătrunzând în Palat, dintr-odată ne venim în fire, după teroarea vipiei de afară: aer condiționat, spațiu de mare eleganță, pe peretele din stânga scării ce urcă la etaj ne întâmpină imaginea unei lucrări de C. Brâncuși, din prima lui perioadă pariziană, cea figurativă, din care acum se vorbește insistent despre Cumințenia Pământului. Prietenii știu de ce.
Și imediat în dreapta, vedem aranjamentul pentru viitorul concert; auzim sunete și triluri separate, ale instrumentiștilor care se exersează înainte de concert, sau poate nu fac decât să creeze o ambianță sonoră pentru cei veniți în avans, și care se răspândesc prin cele 4-5 săli de expoziție.  Panourile ne vorbesc despre o primă inițiativă de a prezenta în cadrul unei expoziții tematice măcar o parte, pe cât posibil reprezentativă, din bogatele noastre colecții de pictură și artă orientală. Sunt menționate nume de vârf ale picturii noastre din secolele XIX și XX: Theodor Aman, Ion Georgescu, Nicolae Grigorescu, Carol Pop de Szatmary, Iosif Iser, Ștefan Popescu, N. Tonitza, Th. Pallady, Jean Al. Steriadi, N. Dărăscu, Victor Brauner... Însă noi contemplăm lucrări de mulți alți mari pictori români, precum Marius Bunescu, Marcel Iancu, Samuel Muntzer, Rodica Maniu, Cecilia Cuțescu-Stork, Margareta Sterian etc.  Pictură în ulei, dar și grafică pe tema orientală. Avem atmosfera Dobrogei cu turcii și tătarii autohtoni, dar și Cadrilaterul interbelic - și îi avem laolaltă pe toți artiștii plastici care au frecventat Balcicul, - o adevărată școală românească pe tema Orientului. Imagini din Istambul, de pe Bosfor, din Anatolia și de mai departe.  Fiecare pictor cu maniera sa de abordare, Iser foarte aspru în liniile sale, Th. Aman somptuos, Grigorescu dramatic, Muntzer cuprinzător, Iancu neașteptat prin adecvare, cu prea puțin din cubismul avangardei... Și este benefică în sine reîntâlnirea cu numele mari ale picturii noastre. Ca să nu ni se mai pară că occidentalii au monopolizat această temă a Orientului Apropiat. Gata cu Scrisorile persane! Noi îl avem pe Ion Baru cu al său Isarlâc, nu? Intelectualul român, mereu nevindecat de complexele sale cu privire la culturile mici...
Revenim pe locurile noastre și începe concertul de muzică orientală. Ni s-a părut că nu ar fi vorba neapărat de muzica veche, cum ni se spusese, ci de muzica orientală dintotdeauna. De la o piesă la alta, prinși de vraja melodiei tânguioase, începem să ne facem o idee despre  această muzică, fie ea cultă, de serai și chiar de Top-Capi, dar și populară. Se naște un firicel de melodie, ca o adiere mai specială printre ramuri, sau printre lujerii de trandafiri... O melodie deocamdată neprecizată, ezitantă, parcă în căutarea unui făgaș pe care să se dirijeze, din adâncuri montane, către văile largi, către lume. Firul melodic se individualizează, se precizează, umblă de-acum pe scocul său, cu o anume siguranță și identitate. Iar din acest moment, melodia începe să fie punctată de o bătaie în tobă, de niște bătăi care dau ritm firului de cântec, îl transformă în ceva de sine stătător - de sine umblător, pe propriile picioare, într-un ritm ce devine autoritar. Și, poate știam deja, o melodie de acest fel, orientală -asiatică, nu se oprește pe dată, ea pare că s-ar continua fără limită. Timpul oricum nu mai contează, el poate nu a contat niciodată în lumea orientului.  Pornise de la o sugestie melodică, de la o stare de meditație și de  nostalgie. Iată-l acum văzându-și de cale, netulburat de context, autonom, cu acea superbie a lucrului odată născut, iar nu făcut. Și, parcă anume pentru a acredita această idee, de identitate intangibilă, proprie artei autentice, la un moment dat melodia se șterge, se estompează, integrată în peisaj; și rămâne să se continue doar sub forma ritmului, la tobă, la alte instrumente de percuție. Un ritm ce s-ar părea fără sfârșit, care totuși se stinge cândva, foarte târziu, estompat de îndepărtarea noastră, care ne-am îmbibat de melos sau de îndepărtarea instrumentiștilor, care probabil au găsit alt tărâm unde evoluează neabătut...
Cu atât de restrânse mijloace de exprimare, ar părea o melodie simplă de tot, ci ea nu este decât totală, suficientă sieși. De unde vine această simplitate flagrantă, definitorie? Din faptul că melodia își are sorgintea într-un singur instrument, de suflat, fie el fluierul ca atare, fie un alt instrument, dintr-o serie ce trece de la caval, la clarinet... Interpretul folosește pentru fiecare melodie un singur instrument, iar la următoarea melodie alege un altul, adecvat, din seria deja amintită. În afară de acest solist, care asigură curgerea melodică, pe covorul oriental 3/3 m mai poposesc încă trei instrumentiști, și e de subliniat faptul că toți mânuiesc instrumente de percuție: câteva tobe, dar și chitara, folosită mai puțin ca instrument de coarde și mai ales pentru ritmurile bătute cu degetele, în diferite locuri ale cutiei. Și un al patrulea percuționist, la alte instrumente, nouă necunoscute, adunate de prin tot orientul, dacă nu și din Australia (așa numitul ”șarpe”, care poate emite sunete joase, amintind sunetele vocale umane, din procesiunile ritualice tibetane.). Dar fiecare percuționist manipulează și alte instrumente, necunoscute și nu doar atât, ci cu deosebire minuscule, care activează la limita cu neauzibilul. Ceea ce induce ideea că există o linie melodică de suprafață și un zbucium în mare parte neauzibil, doar dedus, al șuvoiului ce se rostogolește în albie.
Un moment de mare virtuozitate, unic în felul lui, la superlativ, un corolar al întregului recital: cîndva, pe desfășurarea uneia dintre melodii, suflătorul își schimbă poziția, se ridică în genunchi și se apleacă mult în față: urmează un lung episod în care impresia era că suflătorul a schimbat instrumentul - însă despre ce fel de instrument putea fi vorba, când tocmai îl depusese pe cel la care cântase, fără a ridica un altul?  O melodie vrăjită,  emoționantă la extrem, venind parcă din străfundurile istoriei umanității; să se fi deschis instantaneu,  un duct sublim, către zariștea aurorală a zeilor?  O melodie care cucerea spațiu, de la un moment la altul, subjugându-ne. Și abia când, ridicându-se de la o notă la alta, interpretul ni s-a arătat din spatele stativului cu partituri, unde se ascundea microfonul, am înțeles cu toții, fără echivoc: era chiar vocea neașteptată a celui care până atunci suflase în diverse fluiere, cavale, clarinete...  Ceva ca o revelație, pe parcursul unei romantice povești orientale, ai zice - și ceva ce nu se mai uită, în trecerea timpului. Miracolul, care brusc devine realitate artistică, într-o clipă privilegiată....
Și o altă impresie, insidioasă aceasta: că muzica noastră populară, mai veche sau medievală, sau ajunsă până la cumpăna mileniilor, își are sorgintea fără pic de tăgadă în melosul oriental, revărsat fără opreliști în spațiul nostru carpato-dunărean. Și nici n-ar fi de mirare, dacă suntem populații indo-europene, dacă limbile romanice se înrudesc cu cele traco-getice, dacă... etc.  Numai că, la noi, ca și în toată Europa, melodia începe în mare forță, la un moment dat, folosește toate resursele instrumentale și se încheie brusc, la sfârșitul unei fraze a partiturii. Să fie asta, până la urmă, o diferență bine marcată, la vedere, între  spiritul cartezian occidental și  abordarea orientală, mai lejeră-dezinhibată, poate în fond mai conformă cu natura umană, tentată să-și ignore limitele?
Formația Multumult: Călin Torsan, instrumente de suflat; Victor Podeanu, chitară și ”zdrăngănele”, Marius Achim, tobe, Vasile Gherghel, alte instrumente de percuție. 
Un moment muzical privilegiat și de neuitat; o sală ultra-receptivă; o ambianță expozițională de zile mari: Oglinzile Orientului. Felicitări. Aplauze. Urări de mari succese, în continuare.