sâmbătă, 21 mai 2016



Scriitorul zilei: Tudor Vianu, n. 27 dec. 1897 - d. 21 mai 1964


 
Dintr-o familie de evrei autohtonizaţi şi creştinaţi (bunicul luptase pe front, fusese decorat, tatăl era medic primar la Giurgiu), Tudor Vianu  învaţă la Giurgiu şi apoi la facultatea de Drept şi Filosofie din Bucureşti, perfecţionându-se la Tubingen, unde face un doctorat cu tema Schiller, 1923. În mare prietenie şi corespondenţă cu colegul din liceul gurgiuvean, matematicianul Dan Barbilian, cel ce va deveni poetul Ion Barbu, deocamdată aflat, tot pentru desăvârşirea studiilor în Germania, însă la Gottingen. Tudor Vianu revine la Bucureşti unde va face carieră în estetică şi literatură universală şi comparată. Fără să-şi aroge dreptul de a unge poeţi şi artişti, deci nefăcând critică de întîmpinare, şi-a concentrat atenţia pe valorile deja afirmate, contribuind la corecta lor plasare pe scara permanenţelor, în subsidiar acreditând ideea că literatura română poate părea provincială doar în absenţa comparaţiei cu reuşitele din alte literaturi. În 1925, Dualismul artei şi Fragmente moderne, în 1930 Poezia lui Eminescu, insistând pe  formaţia germană şi pe influenţa lui Schopenhauer; în 1931 Arta şi Frumosul, în 1932, Arta actorului, în 1933 Influenţa lui Hegel, în 1934 Tratatul de Estetică, în două volume. Istoria esteticii de la Kant până astăzit în literatura română , în 1936, alte câteva studii, până la cartea de căpătâi, din 1941: Arta prozatorilor români şi în 1942 Introducere în teoria valorilor.
Dar deja pentru Tudor Vianu începuseră anii de nesiguranţă; indicat de legionari ca evreu ce nu poate educa tineretul român, este eliminat din Universitate. După război, este trimis ambasador în Jugoslavia, 1945-1947, dar la revenire deja era identificat ca promotor al idealismului burghez, neconform cu marxismul; eliminat de la Universitate, de la Academie, rămâne simplu cercetător la Institut. Reprimit la Academie abia în 1955, când preia şi catedra de literatură universală. Urmează un deceniu al împlinirii profesionale, scriind despre Cervantes, Shakespeare, Camoes, Voltaire, Goethe, Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Dar survine un atac cardiac şi Vianu dispare la numai 56 de ani, lăsând un mare gol în estetica românească, dar şi lucrări fundamentale; dar şi câţiva continuatori destoinici. Studiile de literatură română, plecate la tipar în ziua atacului fatal, apărute în 1965, suferiseră drastice croşetări ale cenzurii. În mare parte acest neajuns a fost surmontat la ediţia din 2003, îngrijită de Vlad Alexandrescu, nepotul de fiică.
La Editura Vinea a existat un proiect de mare frumuseţe: un Album Tudor Vianu, cuprinzând cca 1500 fotografii de familie. Ar fi fost o premieră naţională în gen. Ne-am pierdut nopţile paginând, colaţionând texte şi imagini etc. Numai că, un accident la tipografie a distrus şpalturile şi lucrarea, atât de dorită de emulii maestrului, nu a mai apărut. I-am scos un volum de versuri, poemul Arcadia, inedit, căci  atacânt relele rânduieli ale orânduirii. Un lung poem, de frumoase resurse umaniste, turnate în impecabilă formă clasică. Ilustraţii de Tudor Jebeleanu.
În câteva rânduri, cu treburi redacţionale, am intrat în casa unde a locuit Vianu. Am reţinut: un hol mare, care funcţiona şi ca sală de primire, cu fotolii, măsuţă, banchetă; şi, în dreapta, camera de lucru a profesorului, izolată de restul camerelor şi zidită cu cărţi. Le-am privit fascinat, cu indicibil jind, cu admiraţie pentru cel ce le-a avut la îndemână. O fereastră mare, spre sud, spre lumină, spre pulsul tihnit al străzii Andrei Mureşan. Asta mi-a dat ideea de a propune, pentru ultima secţiune a Albumului Vianu, intitulată "Fereastra luminată", o pagină complet neagră, în care luminoasă era numai "fereastra susă", la care se zărea un om scriind. Practic un desen de Durer, însă în negativ, aşa încât fereastra luminată să strălucească în faptul nopţii: savantul se cufundase în lucru şi uitase numărul orelor...Un fel demn de a învinge Timpul.
Aflaţi mai mult:

Notă: Pe faţada imobilului din str. Andrei Mureşan nr. 33, colţ cu Piaţa Dorobaniţi, există o placă memorială cu basorelief în bronz înfăţişându-l pe Tudor Vianu. Pe placa de marmură stă scris: "In această casă a locuit filosoful şi omul de litere TUDOR VIANU, 1898-1964."  Iar la numai câteva străzi mai încolo, în acelaşi cartier, se află casa lui Mihail Ralea, prietenul de o viaţă al lui Vianu.  Care avea şi o casă de vacanţă la Zamora- Sinaia.

 

Ileana Vulpescu,  n. 21 mai 1932
   
De felul ei din judeţul Dolj, comuna Bratovoieşti, a terminat Filologie bucureşteană, 1953-1958 şi a devenit lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, contribuind ca  redactor al  alcătuirea Dicţionarelor limbii române, 1959-1975.
S-a remarcat şi ca prozatoare, dar abia cu Arta conversaţiei, 1980 a făcut vogă, un roman mereu reeditat şi care şi-a cucerit un public cititor fidel. De altfel romanul a fost dramatizat şi jucat cu succes pe scene bucureştene.
Marian Popa analizează acest roman şi îi găseşte abia abilităţi de intrigă, în manieră feministă, iar nicidecum un stil al conversaţiei strălucitor, eroina principală, considerată alter-ego al autoarei, a divorţat de un scriitor inconsistent ca personalitate, însă cu aere de vedetă şi, crescându-şi fiica, angajează o legătură amoroasă cu un om căsătorit, cu care va avea un al doilea copil,  fără a se crampona de amant, oferindu-i libertatea socială.  N. Manolescu nu o înregistrează nici măcar la Autori de dicţionar. Se pare că pune la îndoială temeinicia unui succes la acest nivel. Celelalte cărţi ale Ilenei Vulpescu nu mai stârnesc interesul fanilor, trecând aproape neobservate.

Opera literară: Rămas-bun (roman),  1975; Arta conversației, 1980 ; 1992,1994 ;  1993; Sărută pământul acesta (roman),  1987; Rămas-bun casei părintești (roman),  1990; Carnetul din port-hart (roman), 1996; Candidații la fericire (proze), 2002; Arta compromisului (roman), 2002 ; 2007; De-amor, de-amar, de inimă albastră, 2005; "Viață, viață, legată cu ață" (roman),  2007; "Pe apa sâmbetei" (roman),  2009; "Nota informativa batuta la masina" (roman),  2011;
    Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_Vulpescu
     http://www.jurnalul.ro/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/ileana-vulpescu-eu-consider-ca-omenirea-e-condusa-de-o-ipocrizie-fara-margini-si-fara-leac-577326.htm



    Poezia zilei, Tudor Arghezi, n. 1880

    Psalmul de taină

    O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
    Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
    Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
    Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
    Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
    Și m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
    Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.
    Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii.
    Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
    Și care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
    Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

    Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
    De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
    Și ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
    Și ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
    Unde ţii mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
    Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
    Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
    Și-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

    Tu ce-nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
    Și prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
    Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
    Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
    Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
    Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

    Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
    Și frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
    Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
    Și n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
    Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
    Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.