sâmbătă, 23 aprilie 2016



La Mulți Ani, de Sf. Gheorghe, patronul Bucureștiului nostru, tuturor celor ce-i poartă numele, bărbați ori femei; dar și celor născuți  azi 23 aprilie! Sănătate, bucurii, speranțe de mai bine!





Scriitorul zilei: Mircea Ciobanu, n. 13 mai 1940 - d. 23 aprilie 1996 
20 de ani de la plecarea marelui meu prieten, scriitorul și editorul fără egal Mircea Ciobanu.
Astăzi la orele 12, la Cimitirul Bellu, voi merge cu Lidia să-i aducem cuvenitul omagiu, împreună cu Rodica Ciobanu, cu Raluca, Matei și David, cu Eugen Negrici și alții dintre prietenii care mai sunt...

     
         
      
Poet, prozator, eseist şi editor fără egal în epocă, Mircea Ciobanu, (pseudonim pentru Mircea Sandu) bucureştean prin naştere, fiu al unui constructor, şi-a făcut liceul la Vodă Cantemir, coleg şi prieten cu Mircea Cojocaru, şi a urmat Filologia, secţia slavistică, la Universitatea din Iaşi, finalizată la Bucureşti. Redactor la Agerpres, apoi la Editura pentru Literatură, din 1970 este redactor la nou înfiinţata editură a Uniunii scriitorilor, Cartea Românească. După 1989 devine redactor şef la Editura Eminescu, iar în curând înfiinţează o editură proprie Vitruviu, 1994, unde i-a publicat pe cei mai importanţi scriitori contemporani, cu cărţile lor esenţiale, inclusiv tot ce eliminase sau schilodise mâna cenzurii. S-a implicat în Alianţa Civică şi a fost purtătorul de cuvând al Casei Regale, editând câteva volume de convorbiri cu Regele Mihai.


Opera literară:Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, 1966;Patimile, , 1968;Martorii, 1968;Epistole I,  1968;Cartea fiilor,  1970, ediţia a II-a la Editura Vitruviu,  1998;Etica,  1971;Armura lui Thomas si alte epistole,  1971;Martorii, editia a II-a, complet revăzută, 1973;Tăietorul de lemne,  1974;Cele ce sînt,  1974;Istorii, vol. I, 1977, ediţia a II-a, Editura Vitruviu,  1999;Istorii, vol. II, 1978, ediţia a II-a, Editura Vitruviu,  1999;Patimile, 1979;Istorii, vol. III,  1981, ediţia a II-a, Editura Vitruviu, 1999;Versuri,  1982;Istorii, vol. IV, 1983;Vîntul Ahab,  1984;Marele scrib,  colecţia "Cele mai frumoase poezii", 1985;Istorii, vol. V, 1986;Martorii. Epistole. Tăietorii de lemne,  1988;Viaţa lumii,  1989;Convorbiri cu Mihai I al României, vol. I-II, Humanitas, 1992-1993;Tînărul bogat (vol. VI din Istorii),  1993;Poeme, 1994;La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov, 1997;Anul tăcerii, 1997.

O filă de jurnal.
23 aprilie 2009. Sf. Gheorghe. Zi mai luminoasă, poate se încălzeşte odată! La prânz, merg la Bellu, pentru Mircea Ciobanu, cu un buchet mare de liliac alb. Dau de mormântul lui Nicolae Ioana, de al lui Ştefan Tcaciuc, apoi Cornel Vulpe, Anca Parghel, Ion Dolănescu, Colea Răutu, deci parcela actorilor. Ajung. Acolo singur, deși e ora la care ne întâlneam mai mulți. Ce-i drept, anul acesta, prea ocupat, n-am mai dat telefoane.. Am răgazul să privesc mai cu atenție: bordurile de marmoră albă lovite în câteva locuri de meşterii  cimitirului, care strică şi apoi aşteaptă să fie angajaţi pentru remedieri. Se pare că apropierea de morţi, de cruci și cele sfinte nu te face mai cuvios-pios etc, ci te face mai cinic, mai lacom de fructele vieții - mai sălbatic, de fapt. Aprind o lumânare, găsesc un pahar de plastic, îl umplu cu apă de la cişmeaua din colțul alei şi fixez buchetul în pământul împâslit de gheţişoară, de pir. Puţină lume, aici, chiar de Sf. Gheorghe, patron al Bucureștiului; oameni  evoluând pe alei ca în excursie; un domn înalt, fost atletic, vârstnic cu flori şi scurtă de piele maronie, cumva cunoscut mie ca înfățișare, trece de mine, caută printre morminte, pe câteva alei din stânga mausoleului Kosta-Foru, revine după un timp, tot cu buchetul în mână, îmi dau bine seama că nu a găsit mormântul căutat. Se întâmplă, venind aici din ce în ce mai rar… Ochesc ceva mai încolo o tufă imensă de liliac violet, parfumat, merg să văd cum stau lucrurile, la toamnă aş putea disloca una sau două tulpini şi să le replantez la capătul mormântului, desigur în afara bordurilor. Deși rădăcinile știu ele cum să se dirijeze, pe dedesubt. E secretul lor. Iar movul ar fi chiar ce trebuie pentru o fire de artist precum MC.
Două doamne vârstnice vin de mai multe ori dinspre stânga la cişmeaua din colţ, mereu cred că sunt de-ai noştri. Căci ne regrupăm aici, de sf. Gheorghe, de vreo 13 ani, deja. Încerc să şterg plăcile de marmoră, apoi scot un marker din tașcă, se nimerește să fie cel albastru, culoarea cernelei noastre de pe vremuri, mai bine așa; mă aplec ciuciș, cu centrul de greutate sub nivelul bordurii de marmură, astfel mâna mea vine oarecum de jos… şi scriu „Am fost poet pe vremea lui Ahab / Scriam pe nisip, la poarta cetăţii...” şi iscălesc Mircea Ciobanu. Las haina cea grea, las taşca şi pe lespedea mormântului de la picioare văd un guşter miraculos, verde cu gurguie argintii, ca făurit de un artizan-bijutier oriental, însă guşterul cel verde este viu şi în nemişcare strategică, s-a lipit cu burta lui lăţită de lespede -, un nepriceput ar crede că poate e borţos, însă pentru mine e sigur stă așa ca să primească mai multă căldură solară - şi impresia mea de moment este că a ieşit din pământ ca să mă privească fix, cu maximă atenţie. ”Sunt spiritul adâncurilor”.. Mă țintește halucinant, desigur fiindcă nu are pleoape…, mă ține sub privirile sale bulbucate asemenea unui om care a renunțat să-și pună ochelarii pentru bunul motiv că nu vrea să descifreze detalii pe chipul tău, ci vrea să te ia cu totul în stăpânire, ca ins, ca prezență… Și ne tot uităm unul la altul, legați ca printr-o magie.
 În această situaţie inedită  apare pe alee Rodica,  e singură, fără copii și nepoți, fără nelipsitele Musica G. și Vilma C., nici măcar Pucu nu o însoțește. De ce oare? Nu îi ies în întâmpinare pentru bunul motiv că nu am chef de scene de complezență;  și ca să văd cum se manifestă. Ajunge la mormânt, vede versurile scrise, tresare în mod vădit, atunci mă apropii şi eu, ne îmbrăţişăm, mulţumeşte că am venit, ca întotdeauna în acești mulți ani şi îmi spune că zărise haina şi taşca, dar nu ştia ale cui sunt – eu ciucit de-oparte, ochi în ochi cu Gușterul;  şi că a tresărit din tot corpul văzând scrisul lui Mircea şi iscălitura lui. Îi spun, pe scurtătură: Nu ştii că noi doi semănam la scris, iar iscălitura i-o fac perfect, ca sub inspiraţia lui?! Și nu-i mai spun că am acasă o pagină de șpalt din Patimile, cu modificări și aduăgiri, pagină pe care, citind-o amicilor, cum îi era obiceiul, dintr-odată ceva nu i-a convenit și a rupt pagina, aruncând-o pe jos. La care Mihai N., ca să calmeze lucrurile, i-a cerut permisiunea să o recupereze; a lipit-o pe un carton, a înrămat-o și mi-a cadorisit-o mie, știindu-mă în admirația poetului MC. Cum să nu-mi fi intrat în sânge scrisul lui MC, din această pagină și din dedicațiile pe care le recitesc, uneori… Iar despre celălalt aspect nici nu mai aduc vorba: ce e cu aceste versuri, până la urmă? Când s-a pus problema că fiii doresc să-i facă un mormânt de bun simț, Rodica m-a întrebat ce versuri cred eu că s-ar potrivi să fie scrise pe crucea de marmură. Ea a căutat, dar nu găsește ceva potrivit… N-am avut nicio ezitare și i-m dat pe loc soluția: ”Am fost poet pe vremea lui Ahab…” Dar de ce  eram eu așa de sigur pe alegerea mea? Cândva, pe la finele anului 1979, când editura Cartea Românească a lansat primele 3 volume din noua colecție de poezie contemporană Hyperion, la librăria Sadoveanu s-au prezentat Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu și Dinu Abăluță. S-a vorbit despre noua colecție și când a fost vorba ca autorii să citească poezii din cărțile lor, Mircea s-a întors spre Marin Preda, care-i era alături și i-a șoptit (mă aflam în primul rînd, am auzit cuvânt cu cuvânt): Am să citesc poezia Ahab. Monșerul a dat din cap, în semn de aprobare.  Iar poezia ca atare era un protest împotriva Celui mai iubit…, Ahab fiind un rege din antichitate, rămas faimos prin răutatea sa.  Practic, MC  se consultase cu Marin Preda dacă e prudent să dea citire poemului cu pricina…
Mă întreabă de Maria, care a mai venit uneori, iar în rest se plânge-scuză că e excedată de îndatoriri; adevărul e că ea însăși n-a avut timp să dea telefoane: Raluca vine abia după 6, cu cei doi copii pe care îi aduce de la grădiniţă-şcoală, ea între timp trebuie să adune după ei, să gătească şi pentru asta trebuie să meargă la piaţă, deci este ocupată în plin toată ziulica.
A adus mănuşi de plastic, începem să smulgem volbura de pe mormânt, vedem că s-au prăsit şi doi lăstăraşi, credea că sunt alte buruieni, îi spun că sunt lăstari de arţar.  Natura îşi urmează lucrarea şi pentru înpuiere orice pământ este bun. Îmi spune că placa memorială pusă de mine e comentată de colocatari, care se interesează ce și cum, după atâția ani de când Mircea nu mai este; că mai ieri intrând în bloc, a auzit pe cineva vorbind pe celular: ”Deci ne întâlnim la Mircea Ciobanu!” Semn bun, zic, placa memorială a devenit un reper în cartier, în oraş.
Despre succesele internaţionale ale lui David, pe care și eu l-am văzut într-un interviu la TV, făcându-mi o impresie extraordinară; despre Raluca, ea lucrează la magazinul lui, nu ştie cât câştigă, bine că se descurcă, dincolo unde fusese la un notariat primea 600 euro, dar venea acasă noaptea, stoarsă de vlagă, aici mai poate lipsi etc. Iar la un moment dat ea aduce vorba de sufletul lui Mircea, care este în cer, şi despre un guşter visat azi-noapte și care îi vorbea cu glasul lui Mircea. Dar ce-i spunea nu-și mai aduce aminte. Foarte curios, mă străbate un frison, după secvenţa cu guşterul de pe lespedea caldă. Mă gândeam la modul fantezist că Mircea a ieşit de sub lespezi şi m-a privit. Am glumit: Credeai că Mircea a scos o mână şi s-a iscălit? N-a mai dat telefon lui Pucu N., care mereu se declară ocupat, nici Mariei G. Poate or veni mai târziu, spun, ca o scuză  generală.
Vorbim despre Istoria lui Manolescu, unde îi atrag atenția că printre nenumăratele bușeli în foști mari prieteni prozatori, totuși MC e cel mai bine tratat; apoi despre faptul că la un moment dat m-am pomenit cu un telefon: Sunteţi Ion Lazu? Da. Scriitorul Ion Lazu? Da. Şi cel care mă căuta era însuși Marian Popa; am stabilit să-i dau cărţile mele prin Tupan şi cu acea ocazie i-am lăsat şi cărţile lui Nea Mitică, acum văd că mi-a rezervat două coloane în ediţia a doua, vol. 2, şi-mi citează în întregime nu mai puţin de 6 poezii.
La Lidia a citat o poezie iar lui D.A. (Nea Mitică al nostru) îi dedică 3-4 coloane întregi, elogioase, punându-l pe același plan cu Eugen Barbu. Rodica se bucură. Şi nu-i mai spun că  Marian Popa îl tratează pe Mircea cu mefienţă, ca pe un ins al ocultelor.
Spune că atunci s-au jenat să ia fotografiile de familie ale lui D.A, apoi a aflat că fiii defunctului le-au aruncat la gunoi. Eu totuşi am recuperat câteva, zic, şi o asigur că am să le bag cu cele de la ea într-o nouă ediţie de Scene sau altundeva, în jurnalele mele, în curs de tipărire, deja postate pe-al meu blog. Mă roagă să fac scanările şi să-i dau înapoi fotografiile luate cu împrumut. Promit. Îi spun să lipească cu silicon plăcile crăpate, desprinse, e simplu şi eficient. Îi povestesc că l-am întâlnit pe Vasile Vlad pe la Intercontinental, amicul are un fel de autism şi de boierie-nepăsare.
La întoarcere mă roagă să o însoţesc la intrarea cimitirului catolic, ni se spune că putem ajunge acolo fără să mai ieşim în stradă, îi arăt pe traseu mormântul lui Macedonski, apoi parcela academicienilor; şi trecând dincolo, ne apare monumentul cel nou al lui Geo Dumitrescu, cu un cap de-al lui stilizat, tânăr. La poarta catolicilor, nu e nimic, totuşi ea a văzut din tramvai lucrarea în bronz a lui Matei pentru care i-au promis 200 mii euro, s-a chinuit o iarnă la Complexul Casa Scânteii, în condiții cumplite, apoi i-au dat doar 20 mii. Nu cumva e tot la intrarea Ortodoxă, o întreb? Mergem înapoi prin soare, de data asta pe bulevard, Rodica se mişcă totuşi foarte bine la cele 7 decenii ale sale, pe cât pare de slăbuţă; da, lucrarea e la intrarea ortodoxă, ocupând toată partea de sus a porții metalice -  ceva lustruit în bronz auriu, cam ca la baptisteriul din Florenţa, al lui Bruneleschi, Poarta paradisului. Frumos, sobru, de durată. Dar tocmai atunci se opreşte lîngă noi o femeie care comentează că au stricat poarta aceea neagră. Mă uit strâmb la ea, pleacă imediat.
Noi trecem strada înapoi, spre intrarea metroului, Rodica mi se plânge de Matei, cu patima beţiei, îi adună pe neisprăviţi la atelier, soţia l-a părăsit, îşi dau copila unul altuia; îi spun de tata, care totuși a apucat 85 de ani, de C. Popovici, pe care l-au lăsat două neveste, ca să pună pe el mâna o alta care l-a dezbărat de meteahnă, de prietenii beţivani; biata Augustina era fericită când apăream eu, căci ştia că dacă e cu mine nu merge la băut. Vorbim până la intrarea metroului şi acolo ne despărţim, ea urmând să ia nişte tramvaie.
Din drum mă întorc, anume ca să țină minte secvența, și îi spun: Mi-a venit o idee, transmite-i lui Matei să meșterească, așa cum numai el e în stare, un gușter verde, cel pe care l-ai visat azi-noapte…
ION LAZU
(Text publicat în revista Argeș, aprilie 2015)


Gib I. Mihăescu, n. 23 aprilie 1894 - d. 16 oct.1935   

        





 S-a născut (cu numele de botez Gheorghe) la Drăgăşani - jud. Vâlcea, tatăl avocat, mama crescută la o mănăstire de maici, deci primind o educaţie foarte sobră, religioasă. Şcoala primară la Drăgăşani, liceul la Craiova, Slatina, Rm. Vâlcea şi din nou Craiova, un triunghi de oraşe mai mari în jurul celui natal. Începe Dreptul la Bucureşti, dar este mobilizat în 1916, face o şcoală de ofiţeri la Botoşani, participă la luptele de la Mărăşeşti şi din Muscel, primind o decoraţie de bravură. Va relua Dreptul în 1920, dar îşi va da licenţa abia în 1932.

A practicat scurt timp avocatura la Chişinău (a cunoscut deci atmosfera basarabeană, pe care o va contura magistral în Rusoaica), apoi profesor la Drăgăşani, între 1924 şi 1928 Se mută la Bucureşti şi retras, ftizic, se concentrază asupra scrisului. Debutase de foarte timpuriu, apoi a activat în presă, a participat în 1921 la înfiinţarea revistei Gândirea la Cluj, cu Cezar Petrescu şi Adrian Maniu. A scris nuvele, romane şi piese de teatru, Pavilionul cu umbre fiindu-i jucată la naţionalul bucureştean în stagiunea 1927-1928. Din 1930 au început să apară marile sale romane, care l-au consacrat: Braţul Andromedei, 1930, Rusoaica, 1933, Femeia de ciocolată, 1933, Zilele şi nopţile unui student întârziat, 1934, Donna Alba, 1935. A lăsat în manuscris începutul unui nou roman care ar fi putut aduce mari schimbări în abordările romancierului: Vămile văzduhului, apărut postum. Spre sfârşitul sezonului din 1935 face o excursie la Mare, revine într-o stare gravă şi nu mai poate fi salvat. La înmormântarea sa, în Drăgăşani, sicriul a fost purtat pe umeri de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru şi Ovidiu Papadima. S-a prezentat şi Cella Delavrancea, admiratoarea scriitorului.
Dispărut la doar 41 de ani, literatura noastră a pierdut pretimpuriu pe unul dintre cei mai puternici romancieri, una dintre marile sale şanse în domeniul prozei de investigaţie psihologică. Criticii din Interbelic, Eugen Lovinescu şi G. Călinescu au acuzat excesele stilistice, obsesionalul, eroticul, grotescul, care în fapt nu făceau decât să întărească liniile personajelor sale puternice, acaparate de abisalul firii omeneşti. Rusoaica  rămâne una dintre capodoperele romanului românesc.

Opera:  La „Grandiflora", 1928; Pavilionul cu umbre, 1928; Vedenia 1929;  Braţul Andromedei,  1930;  Rusoaica,  1933;  Femeia de ciocolată 1933;  Zilele şi nopţile unui student întârziat,   1934;  Donna Alba,  1935; Nuvele I-II, prefaţă de Nicolae Manolescu,  1967; Vedenia, ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Laurenţiu Ulici,  1973; Teatru, ediţie îngrijită de şi postfaţă Leon Baconsky, 1973; Însemnări pentru timpul de azi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Diana Cristev,  1975; Opere, I-V, ediţie îngrijită şi introducere de Al. Andriescu,  1976-1995; Troiţa, 1998.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Gib_Mih%C4%83escu
www.crispedia.ro/Gib_I__Mihaescu



Alţi scriitori:

Pavel Chihaia, n. 1922 


Poezia zilei: Mircea Ciobanu (d. 23 aprilie 1996)     

Dezlegare


Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?
Să-ţi pun pământ cu iarbă şi praf de drum pe frunte?
O, zgomotul acela din gropile cu lei
m-ajunge şi se face că nu mi se răspunde.
 
Ai vrea să fii, dar umbra de trup ţi se desparte;
ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.
Tu sui şi cazi acelaşi, posomorât de moarte
în mâlul viu, şi-n mâluri cobor şi eu, şi urc.
 
Alături marea sună a sol arat, la fel
ca ieri şi-acum o vreme; dar ştiu că-n zori, pe faţă
paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel
din Babel – şi, pe buze, un gust amar de ceaţă



Poezia zilei: Bujor Voinea

 
ÎMI  ŢIN  OBRAZUL                       lui M. Ciobanu   Îmi ţin obrazul focului; adorm În lavă neagră ploi necunoscute. La orizont delfinii, înserarea Făcând albastre, tainice volute.   Îmi ţin obrazul focului, alerg Pe cercul răvăşitelor oceane Spre care cad adâncuri mediane În neputinţa ultimului erg.   O, voi putea întrezări puţin De dincolo de sfera străvezie, Pe care ning scânteile şi vin Străluminări de veche simfonie?   O, voi putea întrezări cântări Măcar atât cât să şoptesc o rugă? Nopţi aburinde şerpuie pe mări Şi gura mea de lacrimă îndrugă.   (Bujor Voinea, Hidrargir, Editura Cartea Românească, 1971)


Poezia zilei: Octavian Soviany, n. 23 aprilie 1954

***

În cameră-s pupitre prăfiite
Pe care stau compendii şi tratate
Colecţii vechi de predici iezuite
Divine Septuaginte şi Vulgate

Şi Paracels în cincizeci de volume
Averroes şi Avicenus tot
Angelicele doctorilor Summae
Ce-şi au temeiu-adânc în Aristot

Şi se mai află sus lângă firide
Un ochi adânc şi mohorât de geam
Prin care vezi odaia cu abside
Închisă-n nostradamicul ocheam

Cu încercaţii gureşii ei lectori
Pictaţi cu mov pe-un herb mâncat de cari
Ce dau din cap alegru şi protectori
Spre micul nostru cerc de cărturari

Şi zbârnâie scolastic din elitre
În largile lor robe îmbumbate
Privind la o gravură cu pupitre
Pe care stau compendii şi tratate.

***
Jucând mereu cu zaruri măsluite
Şi ţintuind din ochi caietul gol
Sub un polog de vorbe bălmăjite
Să fii ferice domnule sobol

Prin vidul traversat de parapante
Când vulturii coboară în picaj
Pictat pe pardesiu cu consonante
Am luat o căpcăună-n mariaj

Şi-acum degust vocabule de ceară
Am palme scorojite de diac
Cum poate fi o cârciumă murdară
Infernul poate fi şi-un mare brac

Şi-n timp ce zodii vin pe dibuite
Cântând lugubru stanţe de amor
Didiascalii-n halate ponosite
Prin colbul gros trăiesc de parcă mor

Iar izul fad al timpului mă fură
Respir prin colţuri praful cu nesaţ
Vârât amorul meu într-o armură
Şi cu cenuşa cărţilor sub braţ

***
Eu îmi trăiesc solemn cărturăria
Privind pieziş la buchile din palii
Ca-n biblioteca din Alexandria
Unde veneau pe vremuri didascalii

Statui de tuci mă cercetează grav
Am eşuat ca numerii pe-o riglă
Aici se-ngraşă retorii de praf
Şi-şi ţin sub limbă perlele de sticlă

E-un anotimp de pulbere blazat
Ce se divide-n scorojite zile
Când hexametrii scapără ciudat
Iar oamenii-s mâncaţi de facsimile

Bătrânele culturi s-au tuns chilug
Ce-am scris am scris cu litere de apă
Pereţii bibliotecilor mă sug
şi-apocalipsul poate să înceapă

Iar seara-i gravă ca un cenotaf
Oglinzile plodesc coleoptere
Aici se-ngraşă retorii cu praf
Gătindu-se spăsit de împăiere

(din Cartea lui Benedict, Ed. Vinea, 2002)