luni, 4 aprilie 2016


Colocviul anual de critică, ediția a VI-a, 2 aprilie 2016:
”Genurile minore”, I.

Ora 10 dimineața, într-o primăvăratică zi de sâmbătă, când îndeobște la Sala J.L. Calderon nu se desfășoară acțiuni culturale. Însă Dna directoare Elena Scurtu a făcut o delicată excepție. De fapt, din schimbul de amabilități introductive a reieșit că din cele șase colocvii anuale, cinci s-au desfășurat în acest cadru binevoitor... Printr-o întâmplare, sunt primul ajuns în sala de la etajul II; dar imediat încep să apară, pe cele două intrări (opuse, cum altfel?) critici care s-au avântat pe scări ori au dibuit (în manieră detectivistică) liftul de la capătul coridorului.  . Sunt din București sau veniți din toate colțurile țării, așa că se cunosc între ei sau abia acum sunt față către față, după ce s-au înfruntat în reviste sau pe virtual.
Radu Voinescu: Genurile minore, astfel numite aici cu un termen împrumutat din sfera muzicii, reprezentate în fapt prin literatura de consum, populară, de masă ori altcum am vrea să o numim: polițistă, de aventuri, științifico-fantastică și alte forme considerate paraliteratură: memorii, jurnale de călătorie etc., aspecte de care unii confrați elitiști par a se delimita, dar care sunt în fapt o parte integrantă a literaturii, căreia nu doar publicul cititor îi acordă atenție, ci și autorii, editorii, criticii literari. Ele constituie un univers în alt univers, mai cuprinzător, deci tot literatură. Și sugerează că noi toți, dar și semenii noștri îndeobște, ne-am format în copilărie prin lecturi frenetice din autori așa-ziși de mâna a doua, când încă nu ne ghidam după manuale și istorii literare, și nu ni se vorbise de canon, de...
Bogdan Hrib, sosit de la Iași,  editor al unor romane din această arie, programat să vorbească la Radio despre literatura SF, se prezintă primul la colocviu. Preluând o sugestie de-a amfitrionului, ne spune că universul SF e și el împărțit în mai multe sub-universuri; face trimitere la o recentă anchetă pe această temă. În Marea Britanie apare de ani buni o serie de romane polițiste din țările europene, în martie a fost rândul celor de limbă germană. Romanul polițist, în lumea postmodernă are șansa de a deveni un gen foarte apreciat de semenii noștri. În momentul de față, una din trei cărți apărute intră în categoria roman polițist - asta cel puțin în ce privește cărțile în limba engleză; la noi, câmpul e mai restrâns, schema era simplistă, ancheta fiind de fiecare dată condusă de un criminalist MAI. Se detașează în contemporaneitate Daniela Zecca, Mihai Iovănel, G. Arion, Mircea Opriță. Sunt voci care susțin că romanul polițist ne vorbește despre aceleași lucruri ca literatura în sens strict și acelora li se pare că romanele respective pot fi puse în același raft cu cele clasice. Un autor american remarcă: s-a scris mereu despre crimă, Hamlet, Machbet, Lear etc. sunt cărți pline de sânge. La noi, în perioada comunistă, autorii se orientau spre teme educative, idem în anticipație. Un Sălcudeanu, dar și Zincă, Ojog-Brașoveanu... Încă și astăzi la noi sunt rețineri, pe copertă nu se scrie Triller; la noi nu sunt colecții, cu excepția celei a lui G. Arion. Totuși, lumea se orientează, de curând a avut loc la Iași prima reuniune a autorilor de gen, cu menționarea faptului că autorii nu sunt organizați. Nu sunt rubrici în reviste, nici critici preocupați de literatura de consum. Excepții: la Timișoara, Mariana Cernea, polițistă, autoare a 7 romane de gen, a luat premii. Un autor precum Eugen Ovidiu Chirovici, are succes cu romanele sale în străinătate.
Radu Voinescu menționează o colecție de pe vremuri, Enigma, cu traduceri de romane excelente, din care ne-am nutrit. Subsemnatul (o voce din sală) pronunță niște titluri: Coasta barbară, Poștașul sună întotdeauna de două ori, Șoimul maltez...
Radu Voinescu: schiță pentru o nouă teorie a genurilor literare. Nu avem o definiție exhaustivă a ceea ce înseamnă genurile literare. Sistematizarea actuală nu este operantă. Ce-i drept, orice rezolvare (anevoioasă) a unui echivoc te aduce (imediat) în fața altui echivoc. Propune să ne inspirăm din Ch. Linee, din Lamark, pornind de la separarea pe regnuri, ordine, familii, genuri, specii, subspecii. Liric, epic, dramatic. De aventuri, istoric, de dragoste.  În registru înalt, academic, sau în cel popular. De ce nu avem cronici la literatura pentru copii, pentru SF, pentru romanul polițist? Brounetier are sau nu dreptate în clasificarea pe care o face? Să citim prefața dlui Mircea Martin, aici în sală.
Dan Doboș. Din Iași. Despre genurile ficționale. Este directorul bibliotecii județene. A scris în 1999 un roman, bine primit, apoi 4 romane SF, este autor de piese de teatru și de cărți pentru copii. La noi genurile numite aici minore sunt privite cu condescendență. După ce vreme de 5 decenii literatura polițistă a fost practicată sub control strict, cu scop declarat educativ, patriotic etc.  Ce-i drept, situațiile sunt diferite și acum: la străini face vogă tema fricii, a terorismului. La noi n-ar putea fi vorba decât despre conspirații guvernamentale. În străinătate se cumpără un produs după eticheta sa. Or, genul SF este cel mai ofertant pentru autorii care doresc să valorifice literaturizarea unor teme, să prelucreze mituri, alte aspecte din lumea artistică. Personal, nu s-a simțit ocolit de critici, ca autor de romane SF.
R.V. observă că pentru a scrie roman polițist de calitate e nevoie de talent și ingeniozitate. Autorul de romane polițiste musai să beneficieze de cele mai noi cuceriri ale criminalisticii, dar și ale științei și informaticii în general. Lucru mai ușor de sesizat în filmele recente, unde se insistă pe detalii tehnice. Scenariile sunt considerate și ele paraliteratură.
Cătălin Badea Gheracostea: Cheia SF în Solenoid. Ține o rubrică despre literatura SF. Citează doar câteva cărți despre literatura SF de la noi: Florin Manolescu, Eugen Stanciu, alții.  Da, această literatură a putut fi la noi propagandistică. El face parte din gruparea Mironov. Propune să discutăm despre Solenoid, lăsând la o parte pe autor. Romanul Solenoid poate fi citit în cheie SF?  O ficțiune mai degrabă fantastică decât realistă, dar ținută sub control de autor.  Sunt prezente aspecte SF, de horror și de fantasy. Solenoid este o construcție inginerească, similară psihologiei general-umană. Un ins e răpit de extratereștri, asta e un fir din împletitura romanului; ce suferă el în acest context nu doar insolit? Sunt ieșiri către utopie, dar există o viziune superioară, integratoare a tuturor acestor ipostaze.  Este modelarea în cheie SF suficientă pentru înțelegerea în totalitate a cărții?  Remarcă: Predomină realismul în fața fantasticului; impactul emoțional al celui răpit (un paznic la firma unde activează celelalte personaje ale romanului), pățaniile, suferințele, frustrările sale etc., neînțelese ca atare de personaj, sunt reluate și interpretate rațional; Solenoid se dovedește a fi un domino, este deci un roman al logicului și al ilogicului deopotrivă, o literatură a postmodernismului ca atare.  Mircea Opriță îl clasifică și el la literatură SF.
R.V.: Nu e un roman de consum, ci unul care se citește cu mare interes. Cât despre Mircea Opriță, cunoscut pentru opere de ficțiune, utopie, anticipație, cronicar de SF, fără concesii, ne-a dat o Istorie a anticipației românești.. Cărțile de aventuri erau marginalizate, considerate paraliteratură, ieftine, de consum. Sunt salutare cazurile care se abat de la regulă, asta a fost întotdeauna. Genurile minore musai să fie corect valorizate.
Lică Pavel: a trimis un text: Cenușereasa literaturii și cenușarii ei. Atrage atenția că marii noștri clasici au scris nemuritoare cărți pentru copii: Coșbuc, Sadoveanu, Arghezi, dar și Creangă, Slavici, Eminescu. (Nu numai Emil Gârleanu, Farago etc.)
R.V. Francezii privesc foarte de sus literatura de consum, în schimb englezii văd cu totul altfel lucrurile, de unde prețuirea unor autori precum J.Austen. Bronte, W. Scott.
Horia Gârbea: Literatura pentru copii, azi, în România. A practicat cam toate genurile discutate azi. A scris pentru copii, acum este spre final cu un roman pentru copii mai mari. Există la noi o literatură în creștere, de curând a avut loc un concurs pentru piese de teatru polițiste. Unii scriitori români s-au consacrat în acest gen: Olga Delia Mateescu, Denis Dinulescu, G. Arion. O dovadă că se poate scrie bine în toate genurile, e nevoie doar de talent. A alcătuit o antologie de 25 autori, editată de ICR, cu traduceri foarte bune în engleză. Despre literatura pentru copii la noi, probleme cu care s-a confruntat: în lume, literatura pentru copii suscită mare interes, aduce profituri și succes autorului. Editurilor. Copii sunt un public mereu în mișcare, însă constant numeric. Sunt 1. 730.000 copii pe glob, însă dintre aceștia 20% nu merg la școală, îi scădem din numărul cititorilor.  Dar sunt probleme grave la noi: Nu se bagă cărți în librării, nici în biblioteci. Bibliotecile resping donația de carte, a avut de curând un asemenea refuz. Sunt județe fără nici o librărie. În schimb traducerile abundă… Seriile de succes din lume sunt imediat traduse și la noi. Din păcate, nici un autor român nu s-a impus pe piața de carte a lumii. Aramis, alte câteva edituri specializate, nu publică decât f. rar cărți de autori români. Prejudecăți: ale editorilor, ale cititorilor, ale criticilor, inclusiv ale autorilor români. Toate pânzele sus, Cireșarii, alte cărți cândva de mare succes, acum apar sporadic, în ediții restrânse. Lipsa colaborării editor-autor-ilustrator e fatală la noi.  Editorii nu înțeleg domeniul în care lucrează. Literatura pentru copii trebuie susținută. Și să se renunțe la temele sfătoase, cu bunici… Vremurile s-au schimbat radical. Să facem un salutar efort de racordare la prezent. Copiii știu mai bine decât noi care este realitatea acestei lumi, încotro se îndreaptă ea… Aplauze.
R.V. subliniază faptul că Radio este prezent la Colocviu, prin Teodora Stanciu, C. Cristian Bleotu, Georgeta Drăghici.
Adrian G. Romila:  Genul minor al aventurii.  Criticul AGR a  publicat  de curând un roman, primit cu interes. Drumul spre sud. ( romanul are toate caracteristicile unui mit, deși lucrurile s-au întâmplat cu doar două secole în urmă). De ce literatură minoră?! Poate că ea nu atacă marile probleme ale omenirii, ale filosofiei, științei etc., dar e o literatură care se citește, care place, are un public. În anii 80 Adrian Marino, afirma că paraliteratura, literatura de masă nu este chitch,. S-a vorbit de criză, de legitimare. Această literatură minoră trebuie reevaluată. Teoria secundarului, a lui Virgil Nemoianu: când genurile se osifică, e rândul literaturii minore să ia poziție, să se exprime, să se impună. Fiecare dintre noi, fiecare scriitor mai ales, avem o experiență fertilă cu literatura minoră. J.L. Borges, etc. În ce-l privește, e convins că există cărți cu care nu ne rușină, citite în copilărie, ele ne-au format. Melville, Tudoran, Verne, Scott, etc. etc.; AGR a făcut 4 ani de școală militară la marină, mânat de acest imbold – într-o țară fără  marină militară, o țară de unde nu se putea pleca… Evadarea din real, imperioasă la o anumită vârstă, la anumiți tineri în formare, însetați de ideal.  După Drumul spre sud a mai publicat încă un roman. Literatura de acest tip răspunde sensibilității omului postmodern. Vine cu două citate despre tema noastră, unul din Țvetan Todorov, de fel un structuralist reformat – despre literatura în pericol; și al doilea citat, din Adrian Marino, deschiderea conceptului de literatură. Paraliteratura este șansa noii literaturi, o transpunere radicală a vremurilor pe care le trăim.
În sală am remarcat prezența unor scriitori interesați de subiectul dezbaterii. Mircea Martin, N. Constantinescu, Mircea Anghelescu, Gabriel Dimisianu, Lucia Verona, Passionaria Stoicescu, Nicolae Bârna, Michael Hăulică, Dan Gulea, Leonard Oprea, Petre Răileanu, Lucian Chișu, Emil Lungeanu, Emil Mladin, Alexandru Mica.
A urmat o pauză. Și Partea a doua a Colocviului. Pe mâine.



Scriitorul zilei Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 1956
    

Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la Mrea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la Mrea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la Mrea Cernica; îl găsim slujind la Mrea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.
De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaşi an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.
Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. Iar în fapt nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.
 Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze,  să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din  zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în semn profund.
Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932
 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

Din  Ion Lazu: Intruşii. odiseea plăcilor memoriale
4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 
Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!





Tatiana Rădulescu, n. 4 aprilie 1954


*

Cruce pe pâine, pe carte,
Pe-această filă pe care înscriu
Între mine și tine un drum de nemoarte
Tresare din viață – izvor argintiu

Icnește sub pietre să iasă-n lumină
Privesc peste umăr spre noapte, spre zi
Cum zici să-i spunem întâmplării de vină
Când omul își plânge de soartă-n pustii?

Cruce pe pâine, pe oase zapis
Cenușă nu-i zborul s-oprești peste gând
Cu o fragedă mână în iad te-am proscris
Tot cu ea înzecit mi te mângâi plângând

(din Latinitate amară, ed. Vinea, 2008)


Imagini de la Colocviul anual al criticii, I

Radu Voinescu





































Horia Gârbea










Călin Bogdan Gheracostea




Dan Doboș




Bogdan Hrib



Teodora Stranciu,  Adrian G. Romila









Ion Bogdan Lefter






Petre Răileanu

















Mircea Martin, Radu Voinescu