joi, 19 noiembrie 2015



19 noiembrieSCRIITORUL ZILEI: Dinu Pillat, n. 19 nov. 1921 - d. 5 dec. 1975
  

         

Dintr-o familie aristocrată, fiu al poetului Ion Pillat şi al pictoriţei Maria Procopie-Dumitrescu, viitorul romancier, critic şi istoric literar s-a format într-un mediu ultra-elevat, a făcut liceul Spiru Haret, 1932-1940, apoi Literele şi Filosofia la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1945, cînd este reţinut la catedra lui G. Călinescu, cu care şi-a trecut doctoratul în 1947. Dar vremurile se schimbaseră, nepotul Brătienilor trebuia să sufere, este deci scos în afara societăţii, făcând munci necalificate, umilitoare, timp de aproape un deceniu. Totuşi, în 1956 este încadrat cercetător la Institutul de Istorie literară şi Folclor condus de acelaşi G. Călinescu. Până în martie 1959, când este arestat, anchetat, judecat şi condamnat în cadrul "grupului Noica-Pillat", împreună cu alţi vreo douăzeci de intelectuali, pentru învinuirea de "uneltire contra orânduirii sociale şi înaltă trădare de stat". Condamnare la 25 ani de muncă silnică, dintre care a executat 5 ani, eliberat în 1964, când redevine cercetător la Institutul Călinescu, până cu câteva luni înainte de moarte. Principalul capăt de acuzare în cazul său a fost manuscrisul unui roman Aşteptând ceasul de apoi, însă în sarcina acuzaţilor a contat şi faptul că se adunau ca să citească unele cărţi ale scriitorilor români din exil, cum e cazul scrierilor lui Cioran şi Eliade. În fapt, romanul lui Dinu Pillat se referea la cauzele pentru care mişcarea naţionalistă legionară a ajuns la acte reprobabile, la crimă. În proces s-a afirmat că manuscrisul elogiază mişcarea legionară, lucru total eronat. Însă autorităţilor comuniste nu le convenea să se scrie despre trecutul ţării, fără un control strict din partea culturnicilor. Considerat pierdut definitiv, dacă nu chiar distrus de securitate, de curând o cercetătoare de la CNSAS, consultând alte dosare ale vremii, a descoperit manuscrisul incriminat. El a văzut lumina tiparului la Humanitas, în 2010, la peste jumătate de secol de la confiscarea sa. Fără să stârnească interesul cuvenit, într-o lume literară dezafectată, autistă.
Dinu Pillat debutase cu cronici literare încă în 1932, pe vremea liceului şi a continuat să publice texte critice şi eseuri, remarcându-se în 1938 cu studiul despre Nuvelistica lui Ionel Teodoreanu, apărută în Universul literar. În plin război, i-a apărut un roman Tinereţe ciudată, trecut neobservat, ca de altfel şi romanul Moartea cotidiană, din 1947, despre universul cenuşiu mic-burghez, fără elanuri, fără perspective de împliniri spirituale. În 1948 a dus la capăt manuscrisul romanului Aşteptând ceasul de apoi, care a circulat în cercul de prieteni, până la arestarea din 1957. O experienţă descurajantă, care l-a îndepărtat pe autor de proză, dar şi de poezie. A tradus din Rainer Maria Rilke şi a îngrijit o antologie de poezie O constelaţie a poeziei române moderne, 1974. În 1969 a apărut Mozaic istorico-literar. Secolul XX, în care s-a ocupat preferenţial de opera unor Ion Pillat, Ion Barbu, G. Călinescu, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu. Postum, în 1976, un studiu: Dostoievski în conştiinţa literară românească.
A îngrijit la editura Minerva o selecţie din lirica lui Valeriu Ciobanu (Fiul Lunii), coleg  la catedra lui G.Călinescu şi apoi la Institutul condus de marele critic. (O altă antologie a editat subsemnatul, tot la Minerva, în 1984: Haina de brumă.)

Opera literară: Tinereţe ciudată, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1943; Moartea cotidiană, Bucureşti, 1946; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ana-Maria Boariu, postfaţă de Monica Pillat, Bucureşti, 1979; Romanul de senzaţie în literatura romană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1947; Mozaic istorico-literar. Secolul XX, Bucureşti, 1969; ediţia II, Bucureşti, 1971; Ion Barbu, Bucureşti, 1969; ediţia II, Bucureşti, 1982; Dostoievski în conştiinţa literară românească, prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1976; Itinerarii istorico-literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1978; Tinereţe ciudată. Moartea cotidiană. Jurnalul unui adolescent, ediţie îngrijită şi prefaţă de Monica Pillat, Bucureşti, 1984.Ediţii, antologii: Ion Pillat, Poezii, I-II, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1967; Ion Barbu, Pagini de proză, prefaţa editorului, Bucureşti, 1968, Versuri şi proză, prefaţa editorului, Bucureşti, 1970; Valeriu Ciobanu, Fiul lunii, prefaţa editorului, Bucureşti, 1969; M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, prefaţa editorului, Bucureşti, 1970; Ştefan I. Neniţescu, Ani, prefaţă de Al. A. Philippide, Bucureşti, 1973; Ionel Teodoreanu, Pagini cu copii şi adolescenţi, Bucureşti, 1973; O constelaţie a poeziei romane moderne, Bucureşti, 1974; G. Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor, prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1999.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Dinu_Pillat
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinu_Pillat

  
Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.



Alexandru Vlahuţă, n. 5 sept. 1858  - d. 19 nov. 1919
 Născut la Pleşeşti, din mici proprietari agricoli, face liceul la Bârlad şi începe Dreptul la Bucureşti, dar renunţă după primul an, din cauza dificultăţilor băneşti. Devine profesor la Târgovişte, apoi la diferite licee din Bucureşti, printre acestea la Elena Doamna. Inspector şcolar, fondator al unor reviste: Vieaţa, Sămănătorul  (cu G. Coşbuc - coincidenţă: vor sfârşi în acelaşi an 1919); în timpul războiului se retrage la Iaşi, apoi la Bârlad, unde moare.  Locuinţa a devenit ulterior casă memorială.
Poet, prozator, publicist de cursă lungă, a debutat în volum cu Nuvele, 1886, continuând cu Din goana vieţii, 1892, cu romanul Dan 1894  şi România pitorească, 1901; în 1908 îi apar Din trecutul nostru şi Din durerile lumii, iar în anul următor File rupte.
Unul dintre cele mai cunoscute condeie ale vremii sale, Al. Vlahuţă a pătruns repede în manuale, deci şi în conştiinţa publică. (Pe vremea liceului meu, numit şcoală medie, după model sovietic, Vlahuţă era prezent cu "Minciuna stă cu regele la masă" - e perioada când din Eminescu ni se preda "Împărat şi proletar".). Cota sa ridicată, a oscilat în timp, însă nu a fost niciodată uitat, ba dimpotrivă. Am amintit deja de casa memorială din Bârlad, oraş unde un liceu îi poartă numele. Ca de altfel şi Colegiul din Rm. Sărat. În Bucureşti se află o stradă ce-i poartă numele, bustul lui Vlahuţă se află în Rotonda scriitorilor din Cişmigiu; un alt bust este de văzut în Parcul Herăstrău. Semne sigure că numele scriitorului era "pe val". (Mă foarte îndoiesc că s-ar bucura în prezent de aceeaşi consideraţie. Dar ce alte monumente de scriitori s-au mai ridicat în ultimul deceniu, de exemplu?)
Personal am asistat cu un grup restrâns de curioşi la instalarea unei plăci memoriale pe faţada casei din str. Visarion nr. 10, unde scriitorul a locuit. La un moment dat, placa memorială a dispărut. M-am alertat, am întrebat în vecini; am aflat că o dăduse jos noul proprietar, care intenţiona să ridice, pe locul a 2-3 case vechi, un bilding...(aflat în construcţie, la ora când scriu).

Nu am cunoştinţă dacă în acest moment manualele şcolare îl mai au în vedere pe scriitor (ceea ce nu mi-aş fi putut închipui că va fi posibil...). Nu m-aş mira defel să-l fi lăsat de-o parte, ca depăşit, scos din canon şi neesenţial - la liceu se învaţă numai despre marii scriitori români, câţi îi avem - şi nici aceia toţi. Uneori, citind vreo carte de autor român, surprins de înalta calitate a textului, despre care însă nimeni nu referă, am sentimentul că literatura noastră nu este cunoscută temeinic, la nivelul criticii literare, căci exegeţii noştri elitişti se ocupă de cine ştie ce curiozităţi stilistice... Canonul lor nu-i mai acceptă pe Topârceanu (ţinut la mare preţ de Nichita Stănescu, în perioada sa de formare), pe Vlahuţă, pe Minulescu (reintrat în literatură abia la sfârşitul anilor 50 - un refugiu pentru studenţii ce eram, după poezia proletcultului.). Se uită însă un lucru de primă importanţă:  conştiinţa unei naţiuni  nu se decide "acolo-sus", unde lucrurile sunt tranşate de corifeii criticii (nimeni nu le pune la îndoială rostul, competenţa etc), ci gustul public se orientează, după propriile puteri, spre scrieri care să le nutrească spiritul, sensibilitatea, aspiraţiile intime. În acest context, Vlahuţă este un scriitor mereu necesar. Ca să nu amintesc decât faptul că nu se poate scrie monografia vreunei localităţi mai importante din România fără a se face trimiteri la consemnările lui Vlahuţă din a sa România pitorească. Cine n-a citit-o şi recitit-o?!  Foarte documentată, mereu la obiect şi nicidecum "pitorească" în sensul de idealizare a realităţii, ci spunând lucrurilor pe nume. Citeşti ce scrie Vlahuţă despre Slatina sfârşitului de veac XIX şi e de parcă ai primi un duş rece. Idem dacă apelezi la Iorga. Sigur, din perspectiva canoanelor, care nu sunt vreo descoperire postdecembristă, G. Călinescu nu-l ţine la mare preţ pe Vlahuţă, nici ca poet post-eminescian, dar nici ca prozator sau publicist. Nu-l ţine la mare preţ nici pe Cezar Petrescu, nici pe Bacovia, la o adică. Dar, ca de fiecare dată, aceste abordări, cu efect cauterizant în lumea tinerei cercetări literare, nu e coincidentă cu percepţia populară. Toţi ne vom aminti de poezia Lui Eminescu: "Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi o ştiu pe dinafară...". Or, aceste două versuri nepretenţioase, de tot şterse, au darul de a-l pune pe lector în faţa unei realităţi sufleteşti cruciale: de ce să mai citesc o poezie deja cunoscută mie? În faţa acestei dileme, simţi că trebuie să urmezi sugestia lui Vlahuţă.
Dar cine nu a tresărit, cu inima sfâşiată, citind scena în care Vlahuţă îl întâlneşte în tramvai pe Poet, distrus fiziceşte, prăbuşit psihic? Stai o clipă în cumpănă: admiratorul necondiţionat al lui Eminescu îşi calcă pe inimă şi ni-l descrie în acest fel? De ce nu păstrează discreţia? Şi din nou ai de învăţat de la "modestul" Vlahuţă. Sau scena, descrisă tot de Vlahuţă, cu Eminescu dezbrăcându-se de palton, în viforniţă, ca să-l cedeze altui năpăstuit. Sau revenind noaptea, pe mare ploaie, să recupereze o floare pe care o uitase. Mă gîndesc aşa: dacă din citirea unui scriitor îţi rămân în minte câteva lucruri importante, e semn indubitabil că el şi-a împlinit rostul formator. Ca să nu spun că, fără aceste momente adânc omeneşti, zadarnic vom citi voluminoasele exegeze despre Poetul naţional. Aşa încât văd în Vlahuţă o conştiinţă, o lumină, un reper în funcţie de care eşti apoi liber să-ţi faci opţiunile culturale.
*
Casa în care a locuit Al. Vlahuță în anii dinaintea sfârșitului s-a aflat pe str. Visarion, la nr. 10. Printr-o întâmplare, în anii 80 am participat la punerea unei plăci memoriale pe fațada casei unde l-a vizitat Lucian Blaga. Însă peste câțiva ani, casa Vlahuță și alte două case dinspre bdul Ana Ipătescu au fost demolate, s-a ridicat un imobil pentru închiriat; oricâte insistențe am depus, nu am reușit să conving proprietarul să repună placa, dosită în vreun subsol…
Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Poezia zileiSorin Mărculescu, n. 19 nov. 1936

 

Imnul 50

de unde ştiinţa amiezii ?
m-alungi spre iubire de-un veac
sau de-o clipă cu 
creştetul ars de binecuvîntarea
mîinilor tale

sunt la mijlocul lumii de-a pururi
eu despicătorul de tine
eu întîmplarea de tine aleasă
sensul să-ţi fiu
dulce roată de grîu după mort
sub răstignirea-ţi în două tăiată:
sunt la mijlocul firii
de-a pururi
căci la mijloc e vejnic
biciul de trîmbiţă neagră
al flăcării tale

sunt mijlocul migrator
al nesfîrşirilor dintre care
tu mă vei smulge ic sîngerînd
ca să se-nchidă tunetul blînd
al trunchiului inimii tale
o jumătate-a fiinţei orbind
de jumătatea fiinţei văzute
şi tu
stins absorbindu-mi
urcarea în tine rană-a lumii
cicatrice-a nestingerii

codri putrezi fulgeră-alămuri
trunchiul despică-mi-l
oarbă lumină
şi-n jumătăţi de fiinţă iubindu-te
spulberă-ţi moartea
tu unul prin mine:

de unde ştiinţa amiezii ? 


Alţi scriitori:
Aron Densusianu, n. 1837
Miron Pompiliu, m. 1897

Monica Lovinescu, n. 1923



Lidia Lazu - Cântece în aer liber:
floarea albă Tolo


Ion Lazu: O pagină de jurnal, 2008

 


2 mai 2008. Ce-a fost joi dimineaţa, pe 1 mai: La aeroport ne-au aşteptat Ionel cu Letiţia, n-au fost mari probleme cu recuperarea bagajelor. Grav ar fi fost să se rătăcească şi să facem alt drum pentru ele. Aflăm că la ei lucrurile merg bine. Din cei zece copii, mai stau cu familia doar patru: cei doi fii mai mici: Filip, care s-a născut pe când Lidia era la ei şi care are deci 20 de ani, şi Benjamin-Benny, Prâslea. Dintre fete, Delia, care se reface după un eşec în dragoste cu fiul unor italieni proprietari ai unei reţele de magazine-tip Mall, cu care fusese împreună vreo 6 ani şi părinţii îşi puneau mari speranţe. Letiţia e foarte afectată, deşi Delia şi-a găsit altă firmă unde este preţuită. Şi Corina, cu soţul ei japonez şi cei doi copii încă mici. Nu facem nici jumătate de oră până acasă la ei, ajungem într-un cartier suburban, e o casă pe stînga, dincolo de o largă peluză şi de un şir des de brazi viguroşi, la începutul bulevardului, vilișoară cu parter şi o supraetajare iniţiată de Ionel, care a făcut câteva camere în podul locuinţei. Este o intrare dinspre stradă, au mai făcut ei încă una, la care nu se umblă, accesul fiind prin spate. Pe drum îl întrebasem pe Ionel dacă se sărbătoreşte cumva această zi, dat fiind faptul că aici, la 1886, datorită marii demonstraţii de la Chicago pentru acel 8/8/8, lăsată cu mulţi morţi, ziua de 1 mai a devenit sărbătoarea internaţională a muncitorimii. Îmi spune că nu se sărbătoreşte în niciun fel, nimeni nu-şi aminteşte de semnificaţia acestei zile. Noi, în lagărul socialist nu aveam practic altă sărbătoare mai mare!
Intrăm deci prin spate, un coridor şi apoi bucătăria foarte largă, rezultată din unirea a două camere. Fostul proprietar era un fel de pădurar şi casa veche e de pe la începutul secolului, necesitând importante prefaceri, însă Ionel a apreciat că o va face încăpătoare pentru clanul lor de 12 persoane. Nouă ne-au repartizat camera lui Filip, el urmând să doarmă cu Benny. Scara dinspre bucătărie, un coridoraş, spre stradă trei cămăruţe  ca de butaforie, unde nu încape decât patul şi o măsuţă, cu plafonul în pantă, poţi sta drept doar în centrul ei. A treia cameră e pe colţ, cu două ferestruici; aici sunt vitrine şi o masă de călcat; pe cealaltă parte a coridorului, spre curtea din spate, baia celor doi. Jos, cum aveam să văd mai apoi: bucătăria, dormitorul Deliei, baia şi dormitorul părinţilor. Iar Corina are camerele de la demisol, zis basement, cu o intrare de pe coridor şi alta din spatele casei. Garajul dublu se află pe alt aliniament decât imobilul, anume pe direcţia micii alei dintre casa lor şi vecinul din stânga. În rînd cu garajul, în spatele casei e grădiniţa, inclusiv un mic bazin de înot, folosibil vara, acum golit şi învelit cu o folie. În spatele grădiniţei şi garajului relieful scade cu o treaptă, iar casele de pe strada paralelă cu bulevardul sunt mult mai jos plasate. Relieful descreşte lin şi dincolo de bulevard, aşa că acesta şi rândul de case pe care se află Ionel ar reprezenta o şarnieră pe câmpia plată, poate o frunte de terasă glaciară. Mai vedem.
Ai noştri par hotărâţi să nu ne lase să lâncezim, aşa că pe rând ne iau cu maşina, încă din prima seară Filip ne-a dus în vecini, la mall-ul unde el însuşi lucrează la o secţie de bijuterii. Un mall ca altele, facem poze în faţa unui înalt acvariu unde se perindă peşti mari, coloraţi, decorativi...
(din Câștigul și Pierderea, în manuscris)
Va urma