duminică, 28 decembrie 2014



  EEMEMBER 50
În acest decembrie 2014 se împlinesc exact 50 de ani de la debutul meu în revista literară Ateneu (nr. 5/1964), unde mi-au apărut poeziile:Amintindu-mi și Copaci în toamnă.
Iar peste ”doar” 6 ani, în 1970, am debutat editorial cu volumul de schițe și povestiri Ningea în ochii ei albaștri, ed. Eminescu, 1970. În același an am obținut premiul I la primul (și singurul) concurs național de subiecte de film, cu textul Vestea.  (Inutil să spun că filmul nu a fost făcut niciodată, după cum nici alte scenarii de-ale subsemnatului, devenite prin forța lucrurilor romanele Rămășagul, Blana de viezure, Veneticii...) Sunt de atunci 45 de ani bătuți pe muchie. Iar autorele se apropie, târâș-grăpiș, de borna cu cifra 75 ! Sănătoși să fim, deie Domnul... 


   Ion Lazu, cca 1960.         Ion Lazu, 2012






28 decembrie Ioana Em. Petrescu, n. 28 dec. 1941 - d. 1 oct. 1990
 
Născută la Sibiu, ca fiică a istoricului literar prof. univ. Dimitrie Popovici, slătinean de baştină (Universitatea clujeană se transbordase la Sibiu, la ocuparea Ardealului de Nord de maghiari), şi soţie a prof. Liviu Petrescu (dascăl al său la Universitate), Ioana Em. Petrescu a absolvit liceul G. Coşbuc şi Filologia clujeană, unde şi-a luat licenţa cu Aron Pumnul, 1974; a desfăşurat apoi, la catedra Filologiei pe care o frecventase o activitate didactică strălucită, lăsând câteva studii fundamentale: despre Ion Budai Deleanu şi eposul cosmic, 1974, care fusese teza de doctorat a cercetătoarei (Premiul Academiei), Eminescu. Modelul cosmologic şi viziunea poetică, 1979, Configuraţii, studii şi eseuri, 1981, din nou despre marea ei pasiune: Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, 1989. Tot atunci  i se acordă Premiul USR pentru întreaga operă.
Ce-i drept, prin mare străduinţă, reuşise să îngrijească apariţia în 6 volume, între 1972 şi 1989  a oprei tatălui ei, Dimitrie Popovici, cu ale cărui opinii s-a aflat într-un neîntrerupt dialog. Iar alte câteva studii au apărut postum: Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Molestarea fluturilor interzisă- scrisori americane  (din perioada 1981-1983, când beneficiase de o bursă Fullbright şi predase la California University din Los Angeles), Jurnal, 2005.  Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, apărută în 1991 (coordonatori: Ioana Bot şi Diana Adamek) fixează figura singulară a unei personalităţi excepţionale, ce a lăsat asupra studenţilor clujeni şi a celor ce au cunoscut-o o impresie copleşitoare.      

Încă un nenoroc al literelor româneşti - dispariţia la doar 49 de ani a unei personalităţi de excepţie.  Ţi se strânge inima.
În clipe de slăbiciune, îmi vine să renunţ la această rubrică a blogului meu. Dar tot eu îmi spun că se cuvine să ne întărim firea şi să mergem mai departe prin acest aproape-dezastru al literelor române, pândite de neşansă din toate părţile. În măsura în care lucrurile au depins de Ioana Em. Petrescu, domnia sa şi-a scris cărţile, unele au apărut în timpul scurtei sale vieţi, altele au fost editate în anii ce au trecut. La mai mult nu ne putem aştepta, omeneşte. Înţeleg că s-a constituit un cerc al celor ce i-au păstrat o frumoasă amintire. Nu e puţin, îmi spun: un cerc de admiratori ai operei, un nume de şcoală, de stradă, de bibliotecă...
Iniţiasem, repet poate, un Proiect Şcoli săteşti cu nume de scriitori, l-am propus USR, am înaintat şi tabelul, pe judeţe, era vorba de cca 150 de şcoli. Nu am găsit înţelegere. Acum lucrurile stau şi mai rău: se desfiinţează multe din şcolile săteşti, dacă nu au numărul de elevi stipulat în noul regulament. S-ar fi desfiinţat şi dacă între timp şcoala ar fi primit numele lui Nicolae Velea, de exemplu. Ce e de spus, la toate astea?



Theodor Damian, n. 28 dec. 1951                        

              
        
Botoşănean dintr-o familie de români pravoslavnici, simte vocaţia religioasă, face Seminarul teologic de la Mânăstirea Neamţ, apoi Teologia la Bucureşti, absolvită în 1975. Va fi preot la Ibăneşti şi Hăneşti, iar din 1973 paroh la catedrala din Botoşani. În paralel se pregăteşte pentru un doctorat. În 1980 merge în Elveţia pentru continuarea studiilor; la Lausanne edifică o biserică ortodoxă, Sf. Trei Ierarhi şi înfiinţează un cenaclu literar Mihai Eminescu precum şi revista Adusu-mi-am aminte. În 1983 revine la Sibiu, ca secretar la revista Telegraful român şi la Mitropolia Ardealului. Din 1988 îl găsim la New York, pentru continuarea studiilor, pentru un al doilea doctorat. Din 1992 va fi profesor asociat la Colegiul metropolitan N.Y, iar din 1993 va fi titularul catedrei. În tot acest răstimp, a colaborat la importante reviste din ţară dar şi la cele mai renumite reviste româneşti ale diasporei americane
A scris poezie cu substrat religios, de mărturisire a credinţei  umil-râvnitoare, a editat şi a comentat hermeneutic scriitori români precum Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Mihai Crama, a publicat dialoguri cu literaţi români de pretutindeni.
Opera literară  The Liturgy of the Word - Liturghia Cuvântului, ediţie bilingvă, prefaţă de Leonard Cain, Oregon (Statele Unite), 1989;• The Icons. Theological and Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion, Michigan (Statele Unite), 1993; ediţia New York, 2002;• Lumina Cuvântului, prefaţă de Virginia Carianopol, Bucureşti, 1995;• Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, Bucureşti, 1998;• Dimineaţa învierii, Botoşani, 1999;• Rugăciuni în infern, prefaţă de Nicolae Manolescu, Botoşani, 2000;• Calea împărăţiei - The Door to the Kingdom, ediţie bilingvă, Iaşi, 2000;• Ispita rănii, Cluj Napoca, 2001;• Pasiunea textului, Bucureşti; 2003; Filosofie şi Literatură; Lăuntrul şi departele. Ediţii:  • Mihai Eminescu, Mai am un singur dor, New York, 1995;• Eminescu 2000. Aniversări newyorkeze, Botoşani, 2000.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Theodor_Damian
http://www.gandaculdecolorado.com/arhiva/3145-poetul-theodor-damian-la-cea-de-a-60-aniversare


Poezia zilei: Theodor Damian

Aşa gândeam şi visam

Să te duci o dată pe
săptămână la râu şi să-ţi
spui acolo păcatele
cu voce tare
să plece de la tine
mânate de vânt şi de valul mărunt
du-te
ţi-am spus judecând
şi visând la ideea c-aş putea
deveni râu eu însumi
şi tu ai veni la mine
să-ţi strigi în gura mare cântecul înlăcrimat
eu să-ţi primesc spălarea mâinilor
şi să rămân totuşi curat
aşa gândeam şi visam
la ideea că aş putea
ca eu râul să te locuiesc
să-mi fac sălaş în adâncurile tale
cu munţi mari şi mici
şi tu nici să nu te mai deplasezi
la râu
ci să te cobori în tine în mine
la râul lacrimilor mele să strigi
păcatele cu lacrimi
până ce nu te mai întorci pe tărâmul cel vechi
nu tu în pustie
ci pustia în sufletul tău
spre izbăvirea noastră de cel rău.

Ca o vrajă a vieţii cerul

Existenţa este o vânătoare de cercuri
cercul este marea metaforă
din cercuri venim
din marile sfere
şi big-bang-ul este un cerc
este cercul redus la esenţa ultimă
Eram mic şi nu ştiam ce fac
când mânam cercul pe stradă
cu o sârmă meşteşugit adaptată
sau cu un băţ
credem că mă joc
ca o vrajă a vieţii cercul
de fapt cercul mă juca pe mine
eu preot păgân
curat la suflet şi la strămoşi
un ritual pe atunci fără sens
nu aveam voie să înţeleg
acum văd dar nu tot
prins la mijloc în labirintul întretăierilor lor
fericit pentru că la mijloc
toate geometriile sfârşesc în cerc
aşa cum ochiul geme rotund
chemat de abis
când cercul trupu-mi frământă
n-ai să crezi
până n-ai să citeşti la vreme de seară
singur
dezmierdarea din lacrima frântă.
Ajunge gândeşti
prea multă lacrimă într-un cerc
ar trebui să nu mai fii unde eşti
dar cercul e infinit
nu se ştie câtă lacrimă-n râs
sau cât râs
în lacrimă-i răsucit.
Priveşte gura mare, frumoasă, flămândă
a cercului
aruncă sclipiri astrale spre sângele tău
ca privit de şarpe aşa stai
statuie de marmoră, de sare,
de lut, de abur mocnit
o, dulce dintele morţii
când te-a pătruns dar n-ai murit
Din când în când o zvâcnire
prelungă, tristă şi grea
mi-e aripa cu care mă apăr de moarte
şi pana cu care arunc după ea.

(poezii preluate din România literară, 2002, nr. 35.) 

Alţi scriitori:
Ştefan Stănescu, n. 1917



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004
3 noiembrie. În fond, prin ce se deosebeşte un I. V. de un Adrian Păunescu?! La fel de neobrăzaţi. Doar că IV nu are ocazia să se exhibe pe sticlă, o face numai faţă de rude şi prieteni, însă tot la modul agresiv, dominator, exclusivist.
Îmi pică în mînă (vorba vine...) Corespondenţa lui Th. Mann, şi constat cu uimire că nu-mi mai aduc aminte impresia la lectură, deşi am citit-o pînă la capăt, cu creionul în mînă şi cu multe sublinieri şi adnotări. Recitesc pasajele subliniate şi rămîn entuziasmat. Th. Mann, personalitate complexă, fascinantă, infinit nuanţată. Inteligent, subtil, ironic, omenos, entuziast admirator al marilor ruşi: Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Turgheniev, despre care a scris studii aplicate. Citind Tolstoi, T.M. exclamă, (către un amic, în scris): Mă simt ca un şoricel! De mi-ar da academiile oricîte premii, titluri etc., voi şti că există mari scriitori (şi alţii, ca el, de talie medie). De recitit, de notat, de trecut în jurnal.
6 noiembrie.  Sîmbătă. În Ziua Literară, deja a patra cronichetă la Ruptura, semnată de Horia Gârbea. Prima fusese a lui Alex Ştefănescu, în Rom. literară, care „răsfoieşte cărţi” – a prezentat-o drept o carte sensibilă, emoţionantă, miraculosul ivindu-se dintre banalităţile vieţii – şi dă citatul cu Serenada lui Tosseli; apoi Geo Vasile, o cronică anapoda, răutăcioasă, luîndu-mă de sus, pentru că, deh!, nu sunt decît un biet scriitor român; celor din literatura lumii le acordă aprioric alt statut, lor le găseşte numai calităţi, numai performanţe.  Ei au curajul să scrie despre secreții vaginale etc. Diferență ca de la cer la pământ. Să-i spun toate astea distinsului exeget/ Tot pe-a lui ar ține-o… Uită că e o poveste de îndrăgostire adolescentină, și când? La sfârșitul anilor șaizeci; în principal, uită că eu vreau cu dinadins să scriu despre o anumită iubire, a unui tînăr nutrit din cărți etc, iar nicidecum despre abordările douămiiștilor. Total anapoda, deci. Flagrant de sinceritate – mi-a stricat seara, noaptea, încă o zi, pînă m-am resemnat că există şi lectori care înţeleg altfel şi altceva. Mi-am zis: Sunt sănătos, am o familie bună, pot scrie lucruri valabile, chiar dacă unii strîmbă din nas.
Apoi merg la lansarea lui Andrei Brezianu: Itinerarii euro-americane, iau două autografe pentru Ţone de la Patapievici, mă văd cu soţii R.R. şi Ana B., încîntaţi, cu Radu Aldulescu, care îmi dă ultimul lui roman cu autograf. Dan Stanca îmi spune că o notă a lui despre Ruptura a apărut cu vreo 10 zile în urmă. A doua zi dimineaţa, la Rom. Liberă, obţin nota: Un roman nostalgic... scriitor mai discret, care a dat cu Veneticii o epopee a basarabenilor, un scriitor de modă veche, neinteresat de modernism etc.
Aseară e-mail de la fratele Gelu, îmi laudă grozav cartea, care nu poate fi lăsată din mînă.
Deci 4 cronichete la Ruptura, toate în ton minor, totuşi mai bine decît să fi trecut neobservată. Ironia soartei, în acelaşi număr al Rom lit., Ioana Pârvulescu imaginează 4 cronichete ale unui redactor din vremea noastră la cele 4 romane dragi ei din interbelic; şi, culmea, cea la Adela îi aduce lui Garabet Ibrăileanu aceleaşi învinuiri ca Geo Vasile mie. Să mori de rîs! Asta da cacialma, căci cei din redacţie nu au premeditat această sincronizare! Mi-a revenit curajul. Deci tot am ceva umor, nu cum susţinuse GV, în fapt o învinuire pe care eu însumi i-o adusesem personajului meu, ins la 20 de ani, trăind în contextul anului 1960, deci acum peste 4 decenii. Am avut parte de nişte cronicari derutaţi de modă, ei se scandalizează că într-un roman de dragoste n-am intrat în detalii de fiziologie a sexului. Ei ignoră însuşi faptul că acestea nu sunt decît detalii, iar nu fondul unei iubiri adolescentine din 1960!

De dimineaţă, Lidia îmi povesteşte o idilă similară: s-a îndrăgostit de iubitul unei colege, insul locuia pe strada ei, s-a împrietenit cu mai norocoasa colegă, îi ducea bileţelele lui de amor. Lidia admite că Ruptura este un roman al delicateţei sufleteşti, că nu era cazul să bag scene deocheate.
Va urma